Bistro Lila

Mi se intampla ades ca oamenii se sa simta cel putin fastaciti de un simplu “multumesc” sau ciocanit la usa. La job, de exemplu, cand sa intru in camaruta portarului, mi se pare firesc sa bat la usa. Reflex, obisnuinta sau chiar exagerare, ar zice unii. Dupa ce-mi deschide omul poarta, din aceleasi motive, spun “multumesc”. Nu va puteti inchipui (sau puteti), ce tinta ironiilor am devenit din cauza aceasta.”Dar poftiti, d-na, poftiti la noi. Nu mai bateti in usa ca va rupeti degetele in usa aia. De ce nu intrati fara sa bateti, ce credeti ca facem noi aici?” si cate si mai cate intr-o hahaiala cu subanteles..” Din obisnuinta, cred” raspund eu cu jumatate de glas. ” Da, foarte frumos, zice, dar vedeti dvs, la noi nu se bate la usa, suntem de-ai nostri”.
Chiar atat de enervant e ca cineva tot bate la usa inainte sa intre? As fi inteles sa deranjeze daca era invers dar se pare ca..

Iata ca s-a intors din prima tabara, care s-a nimerit sa fie la ski. Ma bucur ca a mers, ea se bucura si mai mult. Si-a facut prieteni, s-a distrat, a invatat si cate ceva despre skiat ( stie sa se tina pe skiuri, a skiat cat de cat pe partia pentru copii incepatori), cu siguranta data viitoare va skia mai bine. Nu am trimis-o cu gandul de a face ski de performanta ci pentru a se distra cu cei de varsta ei. Ma bucur ca a invatat cate ceva, cu siguranta a mai crescut in tabara 🙂

Despre tabara si organizatori numai de bine. Ne cunoastem demult, chiar daca nu a mai fost in tabara pana acum. Au inchiriat o vila pentru copii, au venit si cu profesorul de sport, mancare ca acasa. Au mers si la patinoar, si la tubing (da, distractie mare la tubing), au dansat, au facut tae bo, au avut o vacanta plina.

E drept ca am vorbit la telefon, in primele zile ceva mai mult, ca ne-a spus de multe  ori ca-i e dor, dar nu sa vina acasa, ci sa o vizitam (si pe Teo il viziteaza parintii), ca si-a ratacit niste manusi (care s-au gasit) dar per total vacanta a fost super si experienta ii va prinde bine cu siguranta. Speram ca Miss sa organizeze multe tabere de acum incolo, pentru ca vom merge si noi cu siguranta.

Romanii sunt foarte inventivi, arata foarte bine ski-trotineta asta :d

A trecut atata vreme (8 ani), de cand m-am confruntat cu problema asta incat m-am obisnuit si chiar ma amuz cand intalnesc (a cata oara) astfel de reactii. De ce umbli cu copii dupa tine? Asa am auzit intrebarea asta si am vazut atatia stramband din nas si dandu-si coate incat a devenit obisnuinta. Proaspata mamica imi amintesc cum eram cu Mara bebe pe la inspectoratul scolar, dupa numire. Nu mai vorbesc de cei care-si inchipuie ca gravidele ar trebui inchise undeva, sa nu deranjeze pe cineva. Fac o paranteza pentru ca mi-am amintit cum mi-am dat eu definitivatul in invatamant, cu burtica, si aveam colegi care credeau ca fac asta ca sa impresionez comisia cu sarcina mea, desi examenul era scris .

Revin la partea cu copiii. Am stat acasa in concediu de crestere copil cu amandoi, pentru ca, evident, nu aveam cu cine sa-i las. Desi Dan rezolva multe din problemele de zi cu zi avea si el un job, deci nu ne era prea usor. Dupa cum nu era deloc lesne sa mearga fresh la munca dupa nopti intregi albe, ba colici, ba dintisori (parintii stiu de ce). Revoltator pentru multa lume mergeam si la cumparaturi cu bebelusii: eu singura n-aveam cum sa ma descurc cu sacosele, el singur nu ar fi stiut intotdeauna ce sa ia, plus ca haine nici acum nu cumpar fara sa fie copiii de fata, pentru ca nu se potrivesc marimile ( nu mai vorbim de incaltaminte). Intr-un cuvant, am fost insuportabili . Si am ramas, probabil, la fel.

E drept ca invitatiile la care nu puteam merge cu copiii le-am refuzat din start. Pur si simplu nu aveam de ales, chiar daca nu toata lumea poate intelege asta. Nici noi n-am mai invitat lume, ca inainte. Pur si simplu nu faceam fata. Multi s-au suparat, la inceput.Evident ca nu mai ieseam cu prietenii, la bere.  Unii ne-au inteles, pana la urma, altii nu. Asta-i viata. Din fericire pentru noi asta nu a fost o corvoada, nu ne-a facut frustrati si am reusit sa nu transferam nemultumirea asupra copiilor. Inutil sa va spun ca la al doilea copil, departe de a deveni experta am fost insa mult mai dezinvolta, nu degeaba la 6 luni si jumatate Andrei a ajuns la mare, pe cand Mara abia la 1 an si jumatate.

Cand aud de parinte ideal ma bufneste rasul. Exista asa ceva? Exista notiunea de “ideal” in realitate, in orice domeniu? Ideal inseamna tocmai ceva ce nu poate fi atins, chiar daca tindem cu totii spre el.

Pentru ca am mers in vacante de mici cu ei chiar nu-mi pun problema sa mergem fara ei. Oricum, in astfel de vacante as fi stat numai la telefon si foarte ingrijorata, deci numai vacanta n-ar fi putut sa fie. Inteleg ca unii se revolta ca spun asta dar chiar nu vad de ce as merge in vacanta fara ei. Nu cred ca problema e la mine. Am vazut destui care recomanda perioade fara copii, pentru imbunatatirea relatiei de cuplu sau mai stiu eu ce, dar in ce ma priveste nu e cazul. Facem lucruri impreuna, atat in 2 cat si in 4 si chiar a devenit ceva firesc. Am copii pe care i-am vrut, atunci cand i-am vrut, cu cine i-am vrut si nu inteleg de ce asta revolta multa lume. Cresterea copiilor e un drum tare lung, cu suisuri si coborasuri, vreau sa tin pasul, atat cu ei cat si cu vremurile , chiar daca deranjez multa lume cu dulcegariile mele. Nu e deloc usor dar fac ce mi-am dorit. Si, dupa cum se stie, nu sunt un parinte singur, deci greutatile sunt impartite pe din doua. Mi se pare normal sa ne sustinem si sa ne completam si nu inteleg de ce ar trebui sa ma justific sau sa-mi cer scuze.

Sigur ca atitudinea mea e influentata si de profesie. Normal ca ma intereseaza educatia si nu, nu vreau sa ajunga genii, vreau doar sa-i ajut sa se descopere si sa fie asa cum simt ei. Numai avand experiente bogate vor putea face asta in cunostinta de cauza si nu vad de ce nu i-as ajuta. Atat cat pot, cat stiu, cat ma pricep sau cat pot sa invat despre asta.

Si da, cunosc destui tatici care fac si clatite!