Multumita parintilor mei si lui Dumnezeu sunt inzestrata cu o bogata podoaba capilara, un par sanatos si “ondulat natural”, cum ii place mamei sa se mandreasca de cate ori are ocazia. Drept pentru care am fost chinul tuturor coafezelor cu care m-am intersectat sau al majoritatii. In copilarie era mai simplu, ca doar copiii nu au de ales, asta e tunsoarea si defilezi cu ea. Stilul castron m-a chinuit pana pe la 14 ani, cand (sta dovada fotografia de buletin) m-am transformat intr-un arici revoltat cu parul tuns scurt, fiecare fir de par revoltat si indreptat in alta directie. Minunat pentru oricine, cu atat mai mult pentru o adolescenta (vroiam sa spun adolescenta revoltata dar ma abtin de la pleonasm). Astfel ca pe toata perioada liceului nu m-am mai tuns, decat o usoara scurtare de varfuri cand minunea ondulata ajungea aproape de partile dorsale. Cum de la 18 ani am venit in Bucuresti am sperat ca am scapat de problema, aici gasind puzderie de saloane de coafura. Nu pot sa spun ca le-am incercat pe toate, insa am incercat destule, si mai de fite, si mai de cartier. Fiecare coafeza avea o opinie total opuna celei dinainte: trebuie lasat sa creasca, ba trebuie tuns in scari, ba filat, ba nici vorba de filare ca distrugem parul. Si am tot cautat pana prin anul 3 de facultate, unde am ajuns din intamplare la un coafor prin Crangasi, la doamna Domnica, coafeza cu maini de aur cu care am pastrat o relatie de lunga durata, mai exact pana s-a pensionat. Ei bine nu stiu cum facea sa-mi domoleasca pleata naravasa. E drept ca ma tinea pe scaun mai mult decat oricine, avea mai multa rabdare dar niciodata nu ma lua cu texte de genul: ”trebuie spalat ca sa-l pot tunde”, ”e musai un coafat ca sa se poata aranja mai bine”,” daca veniti si la vopsit o sa ne intelegem mult mai bine” si altele de gen.
Dupa pensionarea doamnei am trecut pe la colegele ei, am schimbat cartierul (oricum imi era foarte peste mana, ajunsesem acolo din intamplare si nu mai conta ca faceam o ora pe drum, important era ca eram multumita de parul meu) si am continuat sa caut. Nu renunt, cred ca undeva acolo exista o coafeza care sa-mi poata domoli pleata, trebuie doar sa o gasesc. Saptamana trecuta am intalnit una care mi-a spus de cum m-a vazut ca stie ce ii trebuie parului meu. Pe parcurs am aflat ca prefera parul scurt, drept pentru care mi-a facut un fel de bob. Am lasat-o pentru ca imi urasc parul de pe ceafa, gros si cret, insa ma gandesc cu groaza la saptamanile viitoare, cand va incepe sa creasca. Sigur ca trebuia musai spalat (desi nici vorba de un masaj, de ex, care m-ar fi putut convinge sa revin), desi dupa tuns, si coafat, si m-am opus cu greu norului de fixativ cu care m-a acoperit. Ba chiar a incercat sa ma faca si sa-mi schimb culoarea, desi a recunoscut ca abia ma vopsisem, dar data viitoare musai trebuie sa merg pe mana ei, cu ceva mai deschis, cum doar ea stie sa faca. Si m-a certat ca n-am apelat si la manichiurista, in conditiile in care lucreaza in echipa si cu manechiura si cu cosmetica, iar eu am ratat manichiura de data asta.
Nu pot sa spun inca multe despre tunsoare, e o schimbare mare pentru mine si inca nu m-am obisnuit. Ma enerveaza foarte cand cineva imi baga pe gat diverse si mai ales ca sa justifice nereusita muncii lor ( nu-ti iese tunsoarea daca nu e parul proaspat spalat sau vopsit de ea). Mai astept sa vad daca e vreun chip sa ma imprietenesc nu noul meu look sau caut mai departe. Pentru ca undeva trebuie sa existe si o coafeza pentru parul meu, nu?