Bistro Lila

Zilele astea a trebuit sa ne fataim prin taxi-uri, dupa ceva ani. De cum ne urcam greu sa ne obisnuim cu mirosul. Tutun cat incape.

– Mami, ce miroase asa?

Taximetristul incepe sa se fastaceasca:

– Stiti, pierd clienti daca nu le dau voie. Doamnele in special, foarte bine imbracate, inainte sa se urce ma intreaba daca se fumeaza, daca zic nu pleaca imediat.

Logic era sa coboram si noi, nu? Mai eram si cu copiii. Afara picura, taxi-uri prin zona ioc, trebuia sa ajungem rapid. Noroc ca nu mergeam mult.

A doua zi, alt taxi, alta firma, acelasi miros. Sa inteleg ca asta e regula sau doar am avut eu ghinion? Si eu tocmai gasisem o solutie sa ajung sa-mi iau copiii in ziua in care termina amandoi la aceeasi ora..

Desi am grija sa avem in biblioteca majoritatea cartilor recomandate pana la clasa a 3 a macar, la inceputul anului scolar am avut o surpriza foarte placuta: la scoala Marei a devenit functionala biblioteca ce fusese inchisa in anii trecuti. Asa frumos le-a vorbit doamna bibliotecara copiilor incat putini s-au abtinut sa nu imprumute carti inca de la deschidere. “Mami, te superi daca am imprumutat o carte de la biblioteca?”‘ imi zice Mara din primele zile de scoala. Sa nu-mi cred urechilor, eram in culmea fericirii. Dintotdeauna am incurajat-o sa citeasca. Nu ma plang, are carti favorite pe care le citeste pe nerasuflate dar nu intotdeauna. Cartea cu Apolodor a citit-o de nenumarate ori si de fiecare data cand o gaseste pe raft mai citeste cateva randuri macar. A tot citit si recitit Alice in Tara Minunilor sau Printul Fericit dar Apolodor ramane favoritul.

Sa revenim la biblioteca pentru ca asta era subiectul. Imi place ca citeste de la biblioteca pentru ca asta o responsabilizeaza mai mult. Nu in sensul ca are mai multa grija de carti, oricum avea, dar se grabeste sa termine cartea sa nu depaseasca termenul la biblioteca. Chiar daca au fost A doua carte cu Apolodor,  Povesti cu zane sau Tezaurul cu povesti, important e ca citeste si ca nu mai trebuie sa-i amintesc eu ”vezi ca n-ai citit nimic astazi”. Nici sa o intreb cand mai imprumuta o carte noua. Iar la sfarsit nu scap eu fara sa-mi povesteasca ce a citit 🙂  E clar ca la biblioteca sunt cartile mai interesante decat cele de acasa, poate aveam mai putine cu zane, dar asta nu ma deranjeaza deloc, important e sa citeasca si sa-i placa asta. Si nu e vorba doar de Mara, si microbul i-a prins si pe colegii ei. Cum sa nu ma bucur cand o colega a ei m-a intrebat, cand ne-am intalnit intamplator undeva : ”Mara a citit A doua carte cu Apolodor? E la biblioteca, abia am dus-o eu” ? Sper sa dureze pasiunea lor si cred tare mult in copiii astia.

Sursa foto

Nu stiu de unde mi se trage dar iubesc cafeaua. Nu aveam 2 ani cand m-am oparit cu ea – am pus cotul in farfurioara unor musafiri si o iarna intreaga am umblat fara maneca stanga la haine, din cauza arsurii, asta ca sa mi se fixeze definitiv cafeaua in sange 🙂 Prin clasele primare imi amintesc cum, atunci cand plecau parintii si ramaneam cu varul meu acasa, destul de rar, e drept, serveam in sufragerie, cu tavita, servetel si tot tacamul, o spuma cu un varf de ness si 3 lingurite de zahar, si ni se parea deliciul suprem. Nu mai stiu exact cand mi-a dat mama voie sa beau cafea (Mara, nu ma intreba cand o sa ai voie, inca nu m-am hotarat). Imi amintesc cu placere si de nechezol, imi amintesc ca intr-o vreme mama avea cafea verde pe care o prajea in cuptor si o amesteca cu naut, dar cum era la gust chiar nu stiu.Stiu ca bucuria alor mei, dupa revolutie, ca se gasea cafea adevarata (stiti pungile alea galbene, nu mai stiu cum se chemea cafeaua, dar circulau zvonuri ca falsificatorii vand fasole pe post de cafea) mi s-a transmis si mie si beam cu colegele (Alina) o cafea sa punem tara la cale. Cu ness-ul prietenia mi-a fost scurta – chiar daca-l gasisem pe acela care-mi placea am observat ca imi face rau (palpitatii) si am renuntat rapid, fara pareri de rau, chiar daca imi amintesc uneori de super-energizantul ness cu cola.
Citește continuarea »

Citeam astazi sfaturi pentru a-i ajuta pe copii sa fie consecventi in invatare. Foarte utile sfaturile, dar cand am ajuns la punctul 9 nu mai pot sa fiu de acord. Sa vorbesc din experienta proprie, mai intai.

Am invatat bine, nu pot sa ma plang. Pana la liceu invatam la toate materiile si de multe ori ma bucur sa constat cum imi amintesc lucruri invatate de atunci. In liceu insa m-a palit la un moment dat moda/moftul sa ma bazez doar pe materiile care-mi plac, mai bine zis pe materiile care consideram eu ca imi trebuie. Asa am renuntat sa mai invat la biologie, desi imi placea foarte mult, la chimie, la rusa sau chiar istorie, desi imi placeau dar eram convinsa ca pierd timpul cu ele. Nimic mai fals si nu o data am regretat asta. De la scris compuneri in limba rusa in clasa a 8 a am ajuns in clasa a 12 sa citesc cu dificultate. Asta numai din cauza curentelor idioate care ne treceau pe la urechi – ce-mi trebuie mie rusa? E drept ca engleza era de preferat dar sa stii o limba straina bine, chiar si rusa, poate sa-ti fie de folos cand nici nu te astepti. Biologie si istorie am citit dupa liceu dar chimia chiar nu nu ma vad cum m-as apuca eu sa o invat singura, mai ales ca am avut un profesor extraordinar de care nu am stiut sa profit la vremea respectiva.
Citește continuarea »

Anii 98, toamna, Bucuresti, studenti, camin..

Intr-o duminica de toamna tarzie, bat (nu mai stiu pentru ce), la usa unei vecine de palier. Imi raspunde mai greu, galbena ca lamaia, si cat sa-mi spuna doua vorbe vad o balta de sange in mijlocul camerei. Socata, intru in camera si incerc sa aflu ce se intampla. Cu greu a acceptat sa-mi povesteasca, dupa ce am convins-o ca oricum chem salvarea. Facuse o intrerupere de sarcina cu o luna in urma, intr-un oras din tara, si credea ca lucrurile s-au rezolvat asa. Din pacate nu, la o luna dupa pierdea cantitati mari de sange cum se ridica in picioare. Lucruri despre care credeam ca nu se mai intampla dupa revolutie se petreceau chiar in fata mea si habar nu aveam ce sa fac.

Am sunat la salvare si a venit, chiar daca a parut o eternitate salvarea chiar a venit si ne-a dus la spital. Desi am fost doar un martor traumatizanta experienta a fost pentru mine, incredibil cum o fata tanara, plina de sange, facea sa rada in hohote pe cei cu care se intalnea, unde mai pui ca erau cadre medicale, in halat alb.”Imi murdaresti masina” zicea asistenta de pe salvare. ”Daca ti-a placut sa te joci cu dansa acu n-ai incotro, trebuie sa suporti consecintele” – spune asistenta care a primit-o in spital. Doctorul care a consultat-o: ”acuma nu-ti mai place sa desfaci picioarele? urca-te pe masa si fii cuminte”..

Problema medicala s-a rezolvat, nu despre asta vroiam sa vorbesc. Intalnirea cu astfel de cadre medicale e traumatizanta pentru mine si acum, cand imi aduc aminte. A trecut atata vreme de atunci, am nascut 2 copii in maternitate in Bucuresti si slava Domnului nu am mai trecut prin situatii similare, insa am tot cautat medici si am refuzat din start sa apelez la genul asta de persoane, care te trateaza mult mai mizerabil decat situatia in care te afli, pretinzand, evident, si bani pentru asta. Nu e vorba de bani aici si nici intr-o mie de ani nu o sa pot intelege de ce practici o meserie pe care o urasti atat de tare si te razbuni pe oricine intalnesti, in cazul de fata pe pacienti, pentru asta.

Si ne mai miram cum in Romania inca sunt femei care nasc fara sa le fi consultat si observat pe parcursul sarcinii un ginecolog, sau cum de educatia sexuala e atat de precara sau cate si mai cate.

Va doresc sa nu intalniti niciodata asa ceva!

Zilele in care copiii fac febra nu sunt ale tale. Nu sunt nici ale lor, sunt doar niste zile in care astepti sa treaca timpul, sa-si faca medicamentele efectul. Contabilizezi timp si atat. Noptile in care copiii fac febra iti toaca ani din viata. Esti doar un zombie, nici nu dormi, nici nu esti treaz, ai un ochi inchis si unul pe geam, sa vezi daca s-a luminat, sau pe ceas, sa vezi cat mai e, o mana pe fruntea incinsa de febra, una pe patura sa nu se dezveleasca.

Vremuri in care toata admiratia ta megre catre inventatorul nurofenului, te simti in fata lui ca salbaticii care se inchina la avioane.

Vremuri care trebuie sa treaca.Doar sa astepti!

Dupa ce l-am intalnit pe maestrul Jakob Hausmann la Atelierul de ciocolata Heidi l-am vazut gatind si la TVR si am inceput sa caut printre retetele sale. Pentru inceput am ales tortul de mere ca sursa de inspiratire. Nu am avut Calvados si nici fulgi de migdale, am folosit migdale maruntite dar sunt tare incantata de rezultat si sigur o sa fac mai des tortul asta. Recunosc ca a fost pentru mine o noutate integrarea merelor rase in aluat dar a iesit o prajitura delicioasa, usor acrisoara de la gemul de caise, foarte putin dulce si foarte consistenta ( de la migdale cred ca i se trage).
Citește continuarea »

Citind aici despre avantajele de a fi singur la parinti mi-am reamintit cat de mult mi-am dorit eu frati sau surori, nu neaparat la plural, dar sa existe. Generatia crescuta cu cheia de gat, eram sociabila si aveam cu cine ma juca in spatele blocului dar fiecare se retragea acasa sa se joace cu fratii si surorile lui, la un moment dat. O vreme m-au acceptat verii in grupul lor de joaca, asta pana am crescut si diferenta de varsta incepea sa conteze, dar si asa vacantele erau crunte – toti copiii mergeau la bunici si cat era vara de mare colindam singura terenul din spatele blocului. E drept ca mergeam in tabere dar erau atat de scurte..

Cam pe atunci am luat hotararea sa nu care cumva sa am un singur copil. Si iata ca mi-a iesit. Sigur ca relatiile dintre frati nu sunt toatdeauna line (eu vorbesc in necunostinta de cauza, doar din ce am vazut la altii), dar sunt cu siguranta speciale. Poate ca la noi nu s-a pus problema de bani la maniera nu pot sa va iau, ca sunteti doi, dar eu as fi preferat situatia asta.

Multa vreme mi s-a spus ca prietenii pot suplini lipsa fratilor. Am pierdut, de-a lungul vremii, prieteni foarte dragi, din motive mai mult sau mai putin intemeiate. Ma gandesc ca, daca am fi fost frati, mai devreme sau mai tarziu am fi gasit puterea sa ne mai gandim, sa mai cedam unul sau altul, ca sa nu ne despartim definitiv. Poate e doar o iluzie dar imi place sa cred asta.

De cand am doi copii insa ma ingrozesc de cate ori aud tot soiul de prejudecati populare care-mi ajung intr-un fel sau altul la urechi. Ba ca primul nascut e mai special, ba ca baiatul e mai special, ba sa am grija sa le cumpar lucruri in mod egal si cate si mai cate. Nu pot sa inteleg si pace cum sa faci asa diferente intre copiii tai, singurele diferente pe care le inteleg sunt cele legate de varsta, de particularitatile si necesitatile fiecarei varste in parte. Cu toatea astea stiu destui parinti care fac diferente majore intre copii, defavorizandu-i pe unii din capul locului, de fiecare data. Grea e meseria de parinte, chiar daca e foarte frumoasa, si cel mai greu e sa intelegi ca esti singurul responabil pentru asta.

Cred ca cei care au frati sunt avantajati, au o binecuvantare in plus 🙂 Va simtiti asa?

In fiecare dimineata in care mergem la scoala acelasi tablou: pe straduta din fata scolii, cam 20 de metri sa zicem, copiii alearga ca potarnichile spre scoala, incercand sa se fereasca de SUV-uri impozante care nu pot opri decat fix in poarta scolii. Ce handicap urias iti ofera un SUV, de nu poti merge nici un pas pe jos, nici tu nici copilul tau, si trebuie musai sa cobori din masina in curtea scolii deja! Cata limitare in miscare si gandire! Slava Domnului ca poarta scolii e zdravan infipta in ciment si  ar fi mai greu sa o doboare, ca ar merge probabil pana la intrarea in scoala, sa nu cumva sa sufle vreun vanticel spre ei, sa-i doboare din picioare mititeii de ei. Drept pentru care orice alti parinti, fara SUV-uri, cu masini sau nu, nu conteaza, atata vreme cat pot parca la o distanta cat de cat decenta, sa nu puna copiii in pericol, trebuie sa mearga cu copiii de mana pana cand intra pe poarta scolii, nici un pas mai putin, ca sa fie siguri ca nu-i aduna de pe sub rotile vreunei doamne (trebuie sa recunosc ca sunt mai mult femei) care se teme de adierea de toamna, iarna, primavara sau vara, pentru ca astea se intampla indiferent de vreme si de starea ei.

Despre tehnica prin care ne inghesuim sa ne luam copiii de la scoala voi povesti alta data.

Ieri imi marturisea jenata o bunica ”i-am pregatit aseara ghiozdanul copilului si tare ma tem sa nu fi uitat ceva ca ma cearta” . M-am blocat, oricat ar parea de ciudat. Copilul fiind elev in clasa a 3 a. ” Era obosit aseara si a zis sa i-l fac eu. Dar nu avea de ce sa fie obosit ca a fost duminica si n-a iesit din casa.”

Marturisesc ca nu i-am facut niciodata ghiozdanul. In clasa intai o ajutam, la inceput, si-l faceam impreuna. Dar foarte putin timp.Multa vreme il mai verificam.  Echipamentul de sport i-l mai pregatesc, sa si-l puna singura in sacul de sport. Dar sa i-l fac singura si sa ma si certe, asta chiar ca nu mai pot sa inteleg. Stie din capul locului ca e responsabilitatea ei si nici nu e cazul sa negociem pe tema asta. Poate doar la maniera – ti-ai facut ghiozdanul? Inca nu, sa termin jocul si il fac, mami! Ai luat apa, servetele, toate caietele? si cam atat.

E drept ca s-a mai intamplat sa-si uite vreun caiet sau ceva vreodata, dar a inteles ca trebuie sa fie mai atenta si asta e, doar n-o sa i-l fac eu! Si nu e vorba de comoditate, ci de intelegerea responsabilitatilor. Multi parinti se plang ca le e atat de greu sa-i convinga sa faca diverse lucruri, in special teme si ma bucur ca la noi nu a fost cazul. Nu vreau sa dau lectii de buna crestere, semnalez doar niste trucuri care la noi au functionat. Responsabilitati a tot avut, pe masura varstei, de la strans jucariile, hainele, curatenie in camera ei, pana la teme, ghiozdan, strans sau asezat masa (nu intotdeauna dar ma ajuta cand o rog). Dar cand am stabilit responsabilitatile nu am mai negociat, cum ar fi e treba da dar azi o fac eu si tot asa. Nu suntem la armata, mai negociem timpul – mai poti sa stai 10 min- dar cam atat.
Citește continuarea »