Bistro Lila

Anii 98, toamna, Bucuresti, studenti, camin..

Intr-o duminica de toamna tarzie, bat (nu mai stiu pentru ce), la usa unei vecine de palier. Imi raspunde mai greu, galbena ca lamaia, si cat sa-mi spuna doua vorbe vad o balta de sange in mijlocul camerei. Socata, intru in camera si incerc sa aflu ce se intampla. Cu greu a acceptat sa-mi povesteasca, dupa ce am convins-o ca oricum chem salvarea. Facuse o intrerupere de sarcina cu o luna in urma, intr-un oras din tara, si credea ca lucrurile s-au rezolvat asa. Din pacate nu, la o luna dupa pierdea cantitati mari de sange cum se ridica in picioare. Lucruri despre care credeam ca nu se mai intampla dupa revolutie se petreceau chiar in fata mea si habar nu aveam ce sa fac.

Am sunat la salvare si a venit, chiar daca a parut o eternitate salvarea chiar a venit si ne-a dus la spital. Desi am fost doar un martor traumatizanta experienta a fost pentru mine, incredibil cum o fata tanara, plina de sange, facea sa rada in hohote pe cei cu care se intalnea, unde mai pui ca erau cadre medicale, in halat alb.”Imi murdaresti masina” zicea asistenta de pe salvare. ”Daca ti-a placut sa te joci cu dansa acu n-ai incotro, trebuie sa suporti consecintele” – spune asistenta care a primit-o in spital. Doctorul care a consultat-o: ”acuma nu-ti mai place sa desfaci picioarele? urca-te pe masa si fii cuminte”..

Problema medicala s-a rezolvat, nu despre asta vroiam sa vorbesc. Intalnirea cu astfel de cadre medicale e traumatizanta pentru mine si acum, cand imi aduc aminte. A trecut atata vreme de atunci, am nascut 2 copii in maternitate in Bucuresti si slava Domnului nu am mai trecut prin situatii similare, insa am tot cautat medici si am refuzat din start sa apelez la genul asta de persoane, care te trateaza mult mai mizerabil decat situatia in care te aflii, pretinzand, evident, si bani pentru asta. Nu e vorba de bani aici si nici intr-o mie de ani nu o sa pot intelege de ce practici o meserie pe care o urasti atat de tare si te razbuni pe oricine intalnesti, in cazul de fata pe pacienti, pentru asta.

Si ne mai miram cum in Romania inca sunt femei care nasc fara sa le fi consultat si observat pe parcursul sarcinii un ginecolog, sau cum de educatia sexuala e atat de precara sau cate si mai cate.

Va doresc sa nu intalniti niciodata asa ceva!

Zilele trecute, cand televizorul turuia intr-una fara sa-l bage nimeni in seama, imi trece pe la urechi un subiect. O eleva e ramas repetenta pentru ca nu a fost la nici o ora de educatie fizica din anul respectiv. Asa, si care e stirea? Nu e ceva normal in situatia data? Nu, nene, un grup de atotstiutori se revolta instant: ”e un abuz al profesorului de sport, cum asa, sa ramai repetent pentru educatie fizica. Trebuia studiata si situatia la celelalte materii, bla bla.” Ba mai mult, vine chiar televiziunea sa o intervieveze pe defavorizata, care ne spune ca nu putea sa vina la scoala pentru ca era indragostita. Hai sa le facem statui copiilor astia, sa fie un exemplu si pentru altii.  Hai sa desfiintam profesorii pe toate caile, sa nu mai aiba dreptul la nici o decizie. Daca e profesor de sport sa stea in banca lui, nu? Ce daca exista un regulament, il interpretam dupa cum ne avantajeaza. Si ne mai miram de situatia din educatie, dar noi nu facem decat sa aruncam cu noroi cat de tare putem.

Vad atat de des parinti care spun copiilor lor – foarte mult va cere invatatoarea, ce va da exercitii asa grele?, noi nu faceam asa ceva la varsta ta la scoala  si multe altele pe acelasi ton – si se plang tot timpul ca odraslele lor nu vor sa face teme si foarte greu ii conving sa lucreze cat de cat. E atat de complicat sa intelegi ca denigrarea profesorului in fata copilului e drumul clar care necolaborare?
Read the rest of this entry »

Am vazut si eu ieri, intamplator, la realitatea, psihologul care scotea solutii din joben: interziceti facebookul la adolescenti. Ce simplu e pentru unii!

Interzicerea nu e niciodata o solutie! Nu asa abstracta, e interzis si gata. Bine ca n-a propus sa-i tinem incuiati sub cheie ca sa fim siguri ca nu fug.

Sub povara vremurilor de cele mai multe ori pierdem din vedere comunicarea cu copiii nostri. Nu ne e deloc usor cu grijile de zi cu zi dar pe lista noastra de prioritati sunt, in general, lucrurile materiale. Suntem tare mandri cand le oferim cel mai nou model de Ipfone sau ca ai nostri sunt imbracati numai de firma. Ca o paranteza, am vazut copii de 8 ani incurajati  sa aiba telefon mai bun decat al invatatoarei. Cu toate astea nu acceptam in ruptul capului ca ne indepartam de copii si ca pe zi ce trece ii cunoastem mai putin. Ramanem blocati pe formularea : copilul meu nu minte (o aud chiar de la parinti de copii de 3 ani) si tot ce se poate intampla pe parcurs ne socheaza si cu siguranta nu depinde de noi.
Read the rest of this entry »

Iulia Pantazi

Astazi am fost la prezentarea unui Centru Educational pentru copii si Parinti – Iulia Pantazi. Mi-a placut de la inceput, atat ca mod de abordare cat si prin complexitatea problemelor ce-si pot gasi rezolvarea aici: de la ingrijirea si ajutarea copiilor autisti sa devina independenti, consilierea parintilor, educarea bonelor, supravegherea copiilor normali , ateliere de creativitate, diagnostic si multe alte probleme de care ne lovim in educatia copiilor. Am un feeling ca vom deveni clienti fideli.
Read the rest of this entry »

A trecut atata vreme (8 ani), de cand m-am confruntat cu problema asta incat m-am obisnuit si chiar ma amuz cand intalnesc (a cata oara) astfel de reactii. De ce umbli cu copii dupa tine? Asa am auzit intrebarea asta si am vazut atatia stramband din nas si dandu-si coate incat a devenit obisnuinta. Proaspata mamica imi amintesc cum eram cu Mara bebe pe la inspectoratul scolar, dupa numire. Nu mai vorbesc de cei care-si inchipuie ca gravidele ar trebui inchise undeva, sa nu deranjeze pe cineva. Fac o paranteza pentru ca mi-am amintit cum mi-am dat eu definitivatul in invatamant, cu burtica, si aveam colegi care credeau ca fac asta ca sa impresionez comisia cu sarcina mea, desi examenul era scris .

Revin la partea cu copiii. Am stat acasa in concediu de crestere copil cu amandoi, pentru ca, evident, nu aveam cu cine sa-i las. Desi Dan rezolva multe din problemele de zi cu zi avea si el un job, deci nu ne era prea usor. Dupa cum nu era deloc lesne sa mearga fresh la munca dupa nopti intregi albe, ba colici, ba dintisori (parintii stiu de ce). Revoltator pentru multa lume mergeam si la cumparaturi cu bebelusii: eu singura n-aveam cum sa ma descurc cu sacosele, el singur nu ar fi stiut intotdeauna ce sa ia, plus ca haine nici acum nu cumpar fara sa fie copiii de fata, pentru ca nu se potrivesc marimile ( nu mai vorbim de incaltaminte). Intr-un cuvant, am fost insuportabili . Si am ramas, probabil, la fel.

E drept ca invitatiile la care nu puteam merge cu copiii le-am refuzat din start. Pur si simplu nu aveam de ales, chiar daca nu toata lumea poate intelege asta. Nici noi n-am mai invitat lume, ca inainte. Pur si simplu nu faceam fata. Multi s-au suparat, la inceput.Evident ca nu mai ieseam cu prietenii, la bere.  Unii ne-au inteles, pana la urma, altii nu. Asta-i viata. Din fericire pentru noi asta nu a fost o corvoada, nu ne-a facut frustrati si am reusit sa nu transferam nemultumirea asupra copiilor. Inutil sa va spun ca la al doilea copil, departe de a deveni experta am fost insa mult mai dezinvolta, nu degeaba la 6 luni si jumatate Andrei a ajuns la mare, pe cand Mara abia la 1 an si jumatate.

Cand aud de parinte ideal ma bufneste rasul. Exista asa ceva? Exista notiunea de “ideal” in realitate, in orice domeniu? Ideal inseamna tocmai ceva ce nu poate fi atins, chiar daca tindem cu totii spre el.

Pentru ca am mers in vacante de mici cu ei chiar nu-mi pun problema sa mergem fara ei. Oricum, in astfel de vacante as fi stat numai la telefon si foarte ingrijorata, deci numai vacanta n-ar fi putut sa fie. Inteleg ca unii se revolta ca spun asta dar chiar nu vad de ce as merge in vacanta fara ei. Nu cred ca problema e la mine. Am vazut destui care recomanda perioade fara copii, pentru imbunatatirea relatiei de cuplu sau mai stiu eu ce, dar in ce ma priveste nu e cazul. Facem lucruri impreuna, atat in 2 cat si in 4 si chiar a devenit ceva firesc. Am copii pe care i-am vrut, atunci cand i-am vrut, cu cine i-am vrut si nu inteleg de ce asta revolta multa lume. Cresterea copiilor e un drum tare lung, cu suisuri si coborasuri, vreau sa tin pasul, atat cu ei cat si cu vremurile , chiar daca deranjez multa lume cu dulcegariile mele. Nu e deloc usor dar fac ce mi-am dorit. Si, dupa cum se stie, nu sunt un parinte singur, deci greutatile sunt impartite pe din doua. Mi se pare normal sa ne sustinem si sa ne completam si nu inteleg de ce ar trebui sa ma justific sau sa-mi cer scuze.

Sigur ca atitudinea mea e influentata si de profesie. Normal ca ma intereseaza educatia si nu, nu vreau sa ajunga genii, vreau doar sa-i ajut sa se descopere si sa fie asa cum simt ei. Numai avand experiente bogate vor putea face asta in cunostinta de cauza si nu vad de ce nu i-as ajuta. Atat cat pot, cat stiu, cat ma pricep sau cat pot sa invat despre asta.

Si da, cunosc destui tatici care fac si clatite!

Cand auzi parinti vorbind de copiii lor uneori te umfla rasul. Sigur, ai mei sunt cei mai frumosi, cei mai destepti, cei mai cei. Cand experienta e a ta nu poti sa negi emotiile care te coplesesc uneori. Cum sa nu te cuprinda emotiile cand pustoaica ta, pe care mai ieri o adusesesi de la maternitate implineste 8 ani? E derizoriu sa te intrebi cand a trecut timpul asta dar intrebarea e reala si uneori chiar doare.

Am crescut. Da, am crescut pentru ca simt ca am crescut alaturi de ei. Pana nu demult nu admiteam sa ma gandesc sa o las in tabara, sa aiba telefon sau altele asemenea. Iata ca anul asta mi-am luat inima in dinti sa o las totusi sa cresca in ritmul ei. Eu, care am fost in tabara de la 6 ani si care am fost foarte fericita in toate taberele in care am fost ma panicam cand ma gandeam la ce pericole ar putea-o pandi la tot pasul in tabara. Nu se poate trai cu gandul numai la pericole. Desi cunosteam foarte bine importanta taberei in dezvoltarea copilului nu eram inca pregatita sa accept.

Ma straduiesc din rasputeri sa nu-i sufoc, sa nu fiu prea protectoare, sa ii las sa aiba propriile experiente chiar daca nu-mi e intotdeauna usor. Ma amuz cand intalnesc parinti care-mi vorbesc de ingerasii lor, cei mai cuminti si mai destepti copii, de pe planeta, cand eu stiu destule nazbatii ale lor care sunt in totala contradictie cu imaginea pe care o au parintii lor despre ei. De asemeni ma intristez de fiecare data cand aud mame/tati/bunici apostrofandu-si odrasla: ” blegule, de nimic nu esti in stare”. Si aud asta atat de des.. E atat de greu de inteles ca toate actiunile noastra isi lasa adanc amprenta pe cel caruia nu-i vrem decat binele..

Cunoasteti sablonul acela – simti ca nu traiesti degeaba daca ai adus pe lume un copil, ai sadit un pom, ai construit o casa. Si totusi un copil da sens drumului tau, oricat de greu ti-ar fi sa recunosti asta. Misiunea asta probabil nu se incheie toata viata, si dupa ce copilul tau isi va gasi drumul lui tot iti va parea treaba ta. Stiu, totdeauna ne deranjeaza ca parintii sunt prea bagaciosi, greu de gasit un echilibru. Dar poate, daca ne straduim un pic, reusim

La voi cum e?

Se apropie luna cadourilor si ne uitam mai atent spre raioanele de jucarii. Bine, noi parintii suntem mai tot timpul cu un ochi spre activitatile copiilor si , implicit, asupra jucariilor . Asa ca un concurs e binevenit

De noi depinde in cea mai mare parte in ce directie il orientam pe copil. Daca jucariile lui vor fi numai cu sabii, tunuri si alte arme de lupta sa nu ne miram ca vrea doar sa se lupte si nu-l intereseaza altceva. Sa nu ne miram daca nu vrea sa citeasca, atunci cand e maricel, daca el nu cunoaste sensul cuvintelor.

E unanim recunoascut ca jucariile si-au pierdut de mult atributele cu care eram obisnuiti, copilul invata si se formeaza prin joc, jucaria avand mai mult rol de educare decat simpla joaca, asa cum credeam chiar si eu candva. Formele si texturile se invata foarte usor cu ajutorul cuburilor si altor jucarii de acest gen, socotelile sunt mult mai simple la jocul de carti, jocurile de strategie deja sunt recunoscute in dezvoltarea gandirii, etc.
Read the rest of this entry »

Stiti deja ca ma invart prin parcuri destul de des:) Ce-mi aud urechile insa, greu de povestit de multe ori. Mi-e foarte greu sa inteleg uneori “lumea adultilor”care se invarte in jurul copiilor. Trecem fara comentarii peste fumul gros de tigara sau cojile de seminte cu care adultii, in grija lor parinteasca, isi inconjoara copiii aflati la locul de joaca. Poate fumul e tigara alunga tantarii, cine poate stii exact?

Sa revenim la perle culese din parc. Un tata suparat il scotea pe fiu din parc, spunand: “Nu te mai aduc in parcul asta, aici sunt numai copii tampiti.”

Dar alta e capodopera, o imagine pe care cu greu pot sa o uit: un tata tinerel, plin de muschi, striga si ameninta un pusti cam de 7 ani: “Daca te mai apropii de fi-mea iti sparg fata ma’ , ai inteles? Te sparg, dobitocule. De ce o impingi?”

Ce-i invatam noi pe copiii astia in situatii de genul asta?

Pentru ca am citit parerea multor comentatori nu pot sa nu dezvolt acest subiect de maxim interes pentru mine. In primul rand se pune problema daca e bine sa duci copiii la afterscool. Prea multa scoala, spun multi, lipsa familiei si implicit suferinta copiilor. Sa iau cazul nostru, pentru ca nu vorbesc din auzite, chiar Mara merge la afterscool in clasa intai fiind. Mara merge la aceasta gradinita care are si afterscool de 2 ani, acesta fiind al treilea. Inca din anii trecuti se uita cu jind la cei mari, scolarii de la after, si nu-si dorea atat de mult sa merga la scoala cat la after dupa.Ce face la after si de ce ii trebuie? Ea termina cursurile la scoala la ora 10.50. Vine masina si ii ia, sunt 7 din clasa care merg impreuna cu d-nul sofer si cu Miss la afterscool. Acolo se schimba de uniforma, se spala, merg la masa, se joaca pana la ora 14.00. Atunci vine d-na invatatoare care ii supravegheaza la teme. Teme pe care le fac fiecare in ritmul sau, cu pauze , gustare si ce mai e nevoie, in general pana in jurul orei 16-16.30. Atunci vine acasa, fie o luam noi fie o aduce dl sofer cu microbuzul de la gradi, in functie de programul nostru. De saptamana viitoare va mai sta de 2 ori pe saptamana inca o ora, una pentru optionalul de dans si una pentru optionalul de germana, amandoua dorite de ea.
Read the rest of this entry »

Redau, din memorie, o intamplare din Fii un bun parinte! Marshall Rosenberg:

Un baiat de 12 ani merge pentru prima oara la o scoala de stat. Tatal, autorul cartii, il intreaba cum a fost in prima zi. Copilul povesteste: cum am intrat in clasa m-a intampinat un profesor care a exclamat: vai, ce fetita avem aici! (baiatul avea parul pana la umeri). Si, cum ai reactionat? il intreaba tatal sau. Pai, m-am gandit asa cum m-ai invatat tu.Cand oamenii imi vorbesc asa incerc sa inteleg ce simt si ce au nevoie fara sa-i judec.Sa aud doar sentimentele si nevoile. M-am gandit cat de frustrat trebuie sa fie si m-am uitat mai bine la el. Era chel. Chiar mi-a parut rau de el..