A trecut atata vreme (8 ani), de cand m-am confruntat cu problema asta incat m-am obisnuit si chiar ma amuz cand intalnesc (a cata oara) astfel de reactii. De ce umbli cu copii dupa tine? Asa am auzit intrebarea asta si am vazut atatia stramband din nas si dandu-si coate incat a devenit obisnuinta. Proaspata mamica imi amintesc cum eram cu Mara bebe pe la inspectoratul scolar, dupa numire. Nu mai vorbesc de cei care-si inchipuie ca gravidele ar trebui inchise undeva, sa nu deranjeze pe cineva. Fac o paranteza pentru ca mi-am amintit cum mi-am dat eu definitivatul in invatamant, cu burtica, si aveam colegi care credeau ca fac asta ca sa impresionez comisia cu sarcina mea, desi examenul era scris .
Revin la partea cu copiii. Am stat acasa in concediu de crestere copil cu amandoi, pentru ca, evident, nu aveam cu cine sa-i las. Desi Dan rezolva multe din problemele de zi cu zi avea si el un job, deci nu ne era prea usor. Dupa cum nu era deloc lesne sa mearga fresh la munca dupa nopti intregi albe, ba colici, ba dintisori (parintii stiu de ce). Revoltator pentru multa lume mergeam si la cumparaturi cu bebelusii: eu singura n-aveam cum sa ma descurc cu sacosele, el singur nu ar fi stiut intotdeauna ce sa ia, plus ca haine nici acum nu cumpar fara sa fie copiii de fata, pentru ca nu se potrivesc marimile ( nu mai vorbim de incaltaminte). Intr-un cuvant, am fost insuportabili . Si am ramas, probabil, la fel.
E drept ca invitatiile la care nu puteam merge cu copiii le-am refuzat din start. Pur si simplu nu aveam de ales, chiar daca nu toata lumea poate intelege asta. Nici noi n-am mai invitat lume, ca inainte. Pur si simplu nu faceam fata. Multi s-au suparat, la inceput.Evident ca nu mai ieseam cu prietenii, la bere. Unii ne-au inteles, pana la urma, altii nu. Asta-i viata. Din fericire pentru noi asta nu a fost o corvoada, nu ne-a facut frustrati si am reusit sa nu transferam nemultumirea asupra copiilor. Inutil sa va spun ca la al doilea copil, departe de a deveni experta am fost insa mult mai dezinvolta, nu degeaba la 6 luni si jumatate Andrei a ajuns la mare, pe cand Mara abia la 1 an si jumatate.
Cand aud de parinte ideal ma bufneste rasul. Exista asa ceva? Exista notiunea de “ideal” in realitate, in orice domeniu? Ideal inseamna tocmai ceva ce nu poate fi atins, chiar daca tindem cu totii spre el.
Pentru ca am mers in vacante de mici cu ei chiar nu-mi pun problema sa mergem fara ei. Oricum, in astfel de vacante as fi stat numai la telefon si foarte ingrijorata, deci numai vacanta n-ar fi putut sa fie. Inteleg ca unii se revolta ca spun asta dar chiar nu vad de ce as merge in vacanta fara ei. Nu cred ca problema e la mine. Am vazut destui care recomanda perioade fara copii, pentru imbunatatirea relatiei de cuplu sau mai stiu eu ce, dar in ce ma priveste nu e cazul. Facem lucruri impreuna, atat in 2 cat si in 4 si chiar a devenit ceva firesc. Am copii pe care i-am vrut, atunci cand i-am vrut, cu cine i-am vrut si nu inteleg de ce asta revolta multa lume. Cresterea copiilor e un drum tare lung, cu suisuri si coborasuri, vreau sa tin pasul, atat cu ei cat si cu vremurile , chiar daca deranjez multa lume cu dulcegariile mele. Nu e deloc usor dar fac ce mi-am dorit. Si, dupa cum se stie, nu sunt un parinte singur, deci greutatile sunt impartite pe din doua. Mi se pare normal sa ne sustinem si sa ne completam si nu inteleg de ce ar trebui sa ma justific sau sa-mi cer scuze.
Sigur ca atitudinea mea e influentata si de profesie. Normal ca ma intereseaza educatia si nu, nu vreau sa ajunga genii, vreau doar sa-i ajut sa se descopere si sa fie asa cum simt ei. Numai avand experiente bogate vor putea face asta in cunostinta de cauza si nu vad de ce nu i-as ajuta. Atat cat pot, cat stiu, cat ma pricep sau cat pot sa invat despre asta.
Si da, cunosc destui tatici care fac si clatite!