Am crescut cu ideea ca placerile sunt ceva minor in viata, ba chiar rusinos pe undeva. Trebuie sa muncesti, sa inveti, restul era in plus. ” Nu mai pierde vremea! Ce sa faci la plaja? stai cu fundul in sus ca trantorii, doar pierzi vremea”. Auzeam asta atat de des ca nici nu mai stiu exact unde, doar ca se repeta la nesfarsit. Multa vreme am fost foarte nefericita, pentru ca-mi cenzuram cela mai mici placeri, de cele mai multe ori inconstient. A trebui sa invat sa ma bucur de un pahar de apa limpede si racoritoare intr-o zi de vara, de parfumul si catifeaua unui trandafir, de vantul naravas care imi strica coafura, de buburuza care leneveste la soare si cate si mai cate. Era sa scriu si de zambetul unui copil dar asta am iubit dintotdeauna – oamenii si apropierea dintre oameni, iar la copii sunt mult mai naturali in gesturi si sentimente, nu i-a ajuns falsitatea inca si nu se straduiesc sa o exprime ca noi, oamenii mari.
Pe partea cu hainele si mancarea lucrurile erau oarecum simple, ca nu exista mare variatie, trebuia sa te multumesti cu ce se gasea. Erai imbracat, nu-ti era frig, erai mancat, nu aveai burta goala. O inghetata, oricat era de buna, imi umfla gatul si capatam penicilina pentru cel putin o saptamana..Capsunele? Ma umpleau de urticarii care ma chinuiau la nesfarsit..De citit, si asta era destul de greu, carti nu prea se gaseau si nici cei din jurul meu nu prea citeau, ca sa avem ce experiente sa impartasim. Am insa o amintire din copilarie foarte persistenta, cu cartile. Nu aveam 6 ani iar parintii mei administrau un depozit de carti. Era o casuta de lemn, gen hambar, cu o scara interioara si sosisera cartile de scoala.Manualele. Doamne ce melanj de mirosuri: lemn vechi amestecat cu cerneala si hartie proaspat tiparita. Cotrobaiam la nesfarsit printre stive de pachete cu carti, asa cum m-as fi plimbat printr-un tinut de ciocolata, ca un catelus ce-si adulmeca osul. Si lemnul scartia la fiecare pas… Mangaiam pachetele uriase de carti invelite frumos in hartie si legate cu sfoara, scoteam pe furis cate o carte pe care o miroseam si o rasfoiam la nesfarsit, pana ma induram intr-un final sa o pun la loc. Imi amintesc de o carte carte trebuie sa fi fost de botanica (cred ca nu stiam sa citesc) care avea niste planse cu schema florii fascinante. Cred ca a fost cea mai frumoasa zi a copilariei mele. Desi au trecut mai bine de 30 de ani de atunci, in momentele mele de liniste inchid ochii si ma plimb printre muntii de carti ambalati scolareste in hartie groasa si legati cu sfoara.
