Am crescut cu ideea ca placerile sunt ceva minor in viata, ba chiar rusinos pe undeva. Trebuie sa muncesti, sa inveti, restul era in plus. ” Nu mai pierde vremea! Ce sa faci la plaja? stai cu fundul in sus ca trantorii, doar pierzi vremea”. Auzeam asta atat de des ca nici nu mai stiu exact unde, doar ca se repeta la nesfarsit. Multa vreme am fost foarte nefericita, pentru ca-mi cenzuram cela mai mici placeri, de cele mai multe ori inconstient. A trebui sa invat sa ma bucur de un pahar de apa limpede si racoritoare intr-o zi de vara, de parfumul si catifeaua unui trandafir, de vantul naravas care imi strica coafura, de buburuza care leneveste la soare si cate si mai cate. Era sa scriu si de zambetul unui copil dar asta am iubit dintotdeauna – oamenii si apropierea dintre oameni, iar la copii sunt mult mai naturali in gesturi si sentimente, nu i-a ajuns falsitatea inca si nu se straduiesc sa o exprime ca noi, oamenii mari.
Pe partea cu hainele si mancarea lucrurile erau oarecum simple, ca nu exista mare variatie, trebuia sa te multumesti cu ce se gasea. Erai imbracat, nu-ti era frig, erai mancat, nu aveai burta goala. O inghetata, oricat era de buna, imi umfla gatul si capatam penicilina pentru cel putin o saptamana..Capsunele? Ma umpleau de urticarii care ma chinuiau la nesfarsit..De citit, si asta era destul de greu, carti nu prea se gaseau si nici cei din jurul meu nu prea citeau, ca sa avem ce experiente sa impartasim. Am insa o amintire din copilarie foarte persistenta, cu cartile. Nu aveam 6 ani iar parintii mei administrau un depozit de carti. Era o casuta de lemn, gen hambar, cu o scara interioara si sosisera cartile de scoala.Manualele. Doamne ce melanj de mirosuri: lemn vechi amestecat cu cerneala si hartie proaspat tiparita. Cotrobaiam la nesfarsit printre stive de pachete cu carti, asa cum m-as fi plimbat printr-un tinut de ciocolata, ca un catelus ce-si adulmeca osul. Si lemnul scartia la fiecare pas… Mangaiam pachetele uriase de carti invelite frumos in hartie si legate cu sfoara, scoteam pe furis cate o carte pe care o miroseam si o rasfoiam la nesfarsit, pana ma induram intr-un final sa o pun la loc. Imi amintesc de o carte carte trebuie sa fi fost de botanica (cred ca nu stiam sa citesc) care avea niste planse cu schema florii fascinante. Cred ca a fost cea mai frumoasa zi a copilariei mele. Desi au trecut mai bine de 30 de ani de atunci, in momentele mele de liniste inchid ochii si ma plimb printre muntii de carti ambalati scolareste in hartie groasa si legati cu sfoara.
De atunci ori de cate ori primeam un manual, si de multe ori aveam norocul sa am chiar manual nou, in clasele primare, indiferent la ce materie ar fi fost aveam momentul nostru de cunoastere. Il rasfoiam din scoarta in scoarta, il amusinam si il citeam cu o placere vinovata. Vinovata de ce? Nu stiam. Insa era momentul meu.
Tot la categoria placeri ar trebui trecute si petrecerile, nu? Am participat la nenumarate petreceri in copilarie, in general de familie, pe care le percepeam, cu mintea mea de copil, ca o datorie. Toata lumea parea ca participa din datorie.Nunta, botez, aniversare, parastas, toate erau niste intalniri obligatorii, la care fiecare trebuia sa-si indeplineasca rolul. Am avut atatea roluri incat partea distractiva de la astfel de evenimente mi-a scapat intotdeauna, eram prea preocupata cu ce trebuia sa fac si sa fac foarte bine. Imi amintesc foarte bine, si nu mai eram chiar un copil, cum la o nunta am fost mustruluita foarte tare ca nu mi-am indepinit in totalitate sarcinile asa cum trebuia. Eram un soi de animator fara simbrie, nu intampinam bine oaspetii (ma dureau picioarele ingrozitor, eram prima data pe tocuri). E drept, ginerele care m-a mustruluit avea o durere ingrozitoare de masea, insa eu am perceput crunt situatia, drept pentru care nu mi-am dorit niciodata o nunta de vis asa cum isi doresc intotdeauna fetele. Multa vreme nu am inteles de ce e nevoie la nunta de mai mult de miri, martori si ofiterul starii civile 🙂 Cand am organizat in sfarsit petrecerile mele am socat pe toata lumea cu stilul dezordonat, in care oaspetii trebuie sa se serveasca singuri, daca si cand le trebuie, sau altele asemenea.
Cartile le-am descoperit singura, in masura in care imi cadeau in mana. Placerea cititului a crescut treptat, insa a ajuns la alt nivel abia in facultate, cand ma inceput sa am prieteni cu care sa dezbat lucrurile citite. E minunat sa citesti o carte care iti place dar e extraordinar sa povestesti cu cineva care apreciaza acceasi carte sau iti schimba perspectiva pe care o aveai despre ea. Placerea lecturii e mult mai intensa cand ai propriul club de lectura in care vei dezbate cartea pe toate fetele, vei incerca sa aperi partile care te-au fascinat doar pe tine si vei incepe sa intelegi si partile care poate iti scapasera.
Setea de calatorie cred ca am avut-o in bagaje de la nastere. In copilarie toti se amuzau pentru ca eu imi doream sa devin musafir cand voi fi mare. Sigur ca nu am avut parte de nenumarate calatorii, mai ales in copilarie, dar fiecare era o adevarat aventura, peripetii demne de Ciresarii erau pentru mine in cele mai banale si scurte drumetii. Am mers insa, multa vreme, in tabere, si astea erau la momentul acela cele maicele calatorii din lume. Iubeam apa si marea dintotdeauana, chiar daca nu stiam sa inot, si am suferit pentru ca nu am vazut-o foarte muta vreme. Din facultate insa marea a intrat in programul meu obisnuit si am inceput sa o iubesc cu patima pe orice vreme: indrazneata in diminetile de mai, clocotitoare in august, balsamica in septembrie si tunatoare in decembrie. A inceput sa creasca in mine si nimic nu poate compensa intalnirea cu ea. Si o caut mereu, neobosit. Chiar daca nu ocolesc nici muntele, ma straduiesc sa nu-l nedreptatesc foarte tare si mai ales sa-i imprietenesc si pe copiii mei cu el, sunt orice as face subiectiva.
Despre mancare si alte placeri vinovate cu alta ocazie.
Voi ce placeri va cultivati? 🙂 Daca se poate spune.