Cu ceva vreme in urma imi povestea o mamica cum si-ar trimite fetita in varsta de 12 ani sa stea o vreme la tara, intr-o casa cu wc in fundul curtii si fara nici un fel de utilitati. Pe moment vestea m-a socat dar mama respectiva era suparata ca fiica ei nu stia sa aprecieze in nici un fel toate avantajele de care se bucura si aproape uitase sa se mai bucure. O ia masina de la scoala, isi face temele cu cei mai buni profesori, cum isi doreste ceva cum primeste iar o vacanta in Grecia cu vizite pe la Meteore o plictisise ingrozitor si nimeni nu-i intra in voie. Mama respectiva credea ca daca fiica ei ar vedea cat de greu traiesc alti oameni, fara nici un fel de avantaje de care ea se bucura, ar putea aprecia mai mult ce are si ar invatat sa se bucure cu adevarat.
Intalnirea respectiva m-a pus putin pe ganduri. E drept ca si eu, daca ma gandesc bine, nu i-am dus pe copii sa traiasca la tara, ca nu prea am unde, dar eu vad la copii o placere extraordinara in a descoperi si incerca tot felul de lucruri noi, printre care si hranitul animalelor sau culesul fructelor, daca tot vorbim de viata la tara.( Am vazut ca oferta cu activitati pentru copii creste pe masura ce trece timpul dar acum, ca tot e toamna, tare mi-as dori sa merg cu copiii cateva ore la cules de mere sau struguri, nu inteleg de ce sunt asa putine oferte -sau poate nu am stiut eu unde sa caut). Oare chiar se ajunge la o forma de depresie la unii copii? E posibil chiar de la o asemenea varsta?
In ton cu intrebarea asta vine si intrebarea unei mamici la o sedinta cu parintii: copiii nostri sunt chiar fericiti? Oare cine ar putea sti mai bine decat noi, parintii? Cand e cazul sa ne ingrijoram?
Imi place atat de mult sa le deschid interesul pentru cele mai diferite lucruri ca mi-e si greu sa cred ca nu i-ar mai interesa nimic. Chiar daca Andrei isi doreste foarte mult un cal pe care sa-l tinem in casa (da, intelege foarte bine ca nu se poate tine un cal la bloc si nici in orasul asta, dar tot si-ar dori) el nu e nefericit din cauza asta. Si-a facut un tel din asta, sa aiba un cal cand vom avea unde sa-l tinem, si deocamdata ii e de ajuns. Pentru mine ar fi un mare esec ca mama sa descopar ca fericirile copiilor mei sunt date de bunurile materiale. Am vazut mame suparate ca nu au bani sa le cumpere UGG la clasa a 2 a si mi s-a parut ridicol pe undeva – cum le transmiti copiilor astfel de valori si pe urma mari deziluzii cand nu mai poti tine pasul.
Vad destui copii plictisiti si mi-e greu sa inteleg cum de e asa greu sa-i intereseze ceva. Sunt atatea de descoperit si niciodata nu avem timp sa epuizam tot ce ne-am dori sa facem. Sigur ca la fiecare varsta se schimba putin aria de interes dar la ai mei pictatul sau desenatul, vanatoarea de frunze, ghinde sau castane in parc (ca tot e sezonul), rolele (mai nou), muzica, gatitul, puzzle, lego sau povesti, viata plantelor sau animalelor au ramas in mod constant in interesul lor. Cu cititul inca insistam, nu am ajuns inca la cititul acela din placere incat sa nu lase cartea din mana pana o termina, desi a citit cateva carti care i-au placut intradevar, dar tot cu norma de citit ( 2 capitole), insa nu vom renunta in nici un caz.
E drept ca in zilele noastre timpul nu ne e cel mai bun aliat dar renuntam asa usor?