Cu ceva vreme in urma auzeam diferite persoane publice care declarau ca, pentru a rezista psihic (uf, ce urat suna) in lumea asta nebuna in care traim,  si-au creat o lume a lor, dupa bunul lor plac, si traiesc in ea. La momentul la care am auzit mi s-a parut o tampenie, oameni rupti de realitate, imi zic. Iata ca azi am descoperit ca si eu am facut la fel, de cand ma stiu, sau cel putin din adolescenta. Inconstient. Involuntar. Doar ca nu descoperisem pana atunci. Si, pentru ca nu constientizam si habar nu aveam cum functioneaza, nu m-a ferit de suferinte. O vreme.

Multa vreme m-a framantat o intrebare – realitatea e cea pe care o percepem noi sau e mult prea departe de perceptia noastra despre ea? Daca tot ce stim e de fapt o mare iluzie, optica sau nu?

Dar, sa revenim. Am invatat ca nu toate iluziile sunt rele. Astazi este acceptat faptul ca sustinerea celor din jur poate avea o importanta vitala in dezvoltarea si reusita unui copil, de ex. Psihologii se straduiesc sa ne explice cat de importanti putem fi incurajandu-i pe cei dragi, sustinandu-i, avand incredere in ei. Toate bune, dar ce te faci cand , la un moment dat, nu gasesti pe nimeni care sa creada in tine? N-ai de cat sa te sustii singur, evident. Sigur ca intotdeauna trebuie sa crezi in tine. Dar ce te faci in momentele in care parca nici tu nu mai crezi in tine?  Trebuie sa-ti ramana macar iluzia ca e cineva care crede in tine, nu? 🙂

Sigur ca iluziile te pot purta si pe cai gresite. Dar exista o solutie pentru toate, atata timp cat suntem in viata. Legatura cu realitatea am reusit sa o pastrez intotdeauna.

Cu ce ma ajuta “lumea mea”? Ei bine, o vreme continea numai iluzii. Pozitive, desigur, dar iluzii. Treptat treptat le-am inlocuit cu adevaruri, tot pozitive, si abia dupa aceea a inceput sa functioneze cu adevarat. De fapt a functionat tot timpul. Mi-a oferit sprijinul atunci cand nu venea de nicaieri concret, iar, de cand e concret ma ajuta sa nu uit ca-l am.

Sa avem incredere, zic!