Bianca Brad a trecut printr-o drama cutremuratoare zilele trecute: a nascut un bebelus mort. Povestea este pe site-ul ei personal http://www.biancabrad.com/ , care se pare ca nu face fata numarului mare de accesari.
Cea mai grea incercare pentru o mama! Cutremurator!
23 Comentarii
Sheela a comentat...
Am fost profund impresionata de drama si lacrimile ascunse in privirea ei,ii tremurau glasul si mainile in incercarea disperata de a trage un semnal de alarma.
Durere fara margini pe care putini o inteleg si cei care pot sa o opreasca nu o asculta .:( 🙁
PRODAN MIHAELA a comentat...
M-a impresionat până la lacrimi. Pe tot parcursul sarcinii m-am rugat pentru copilul meu. Tot timpul am făcut planuri până la momentul naşterii şi niciodată nu îndrăzneam să mă gândesc la momentele frumoase de după naştere. M-am internat în spital fără nici un lucruşor pentru copil. Îmi spuneam că nu voi avea fericirea să fiu mamă şi asta datorită sistemului sanitar. Am născut prin cezariană o fetiţă care are acum 8 luni. Cu toate că a fost totul bine mi-e frică de o a doua sarcină. Sunt asistent medical comunitar într-o comună din judeţul Vaslui.
lila a comentat...
Si eu am nascut doi copii si am cunoscut indeaproape sistemul medical romanesc.Am avut mare noroc, atata tot. Si am stat tot timpul cu frica si Slava Domnului a fost bine.
E imposibil de imaginat sau de descris in cuvinte disperarea unei mame in asemenea situatie.
andreea a comentat...
Nu pot sa spun ca stiu prin ce trece doamna Bianca Brad pt ca nu am trecut prin asta dar o intzeleg.Eu am 18 ani si o fetiza de 1 an jumate si ii multzumesc lui Dumnezeu ca este sanatoasa.Imi pare foarte rau pt dansa si pt multele alte femei care sunt in situatia ei.Sper ca Dumnezeu sa le dea putere de a merge mai departe,desi nimeni nu va putea niciodata sa stearga durerea din sufletul si din inima unei mame ce si-a pierdut copilul dar pot sa le-o aline.
Marian a comentat...
Ma pronunt in calitate de copil,chiar daca am 27 de ani,dar pentru parinti sunt tot copil indiferent de varsta,si sincer sa fiu,imi imaginez cam ce simte o mama in momentul in care trece prin asemenea momente dramatice…
miron ancuta a comentat...
imi pare rau sincer…..dumnezeu sa aiba grije de tine…bianca
ckicki a comentat...
mama mea a nascut un baietel mort la varsta de 26 de ani , murise cu cateva minute in urma se sufocase cu cordonul ombilical DIN VINA UNOR MEDICI CARE NU AU VRUT SA o AJUTE SA NASCA MAI DEVREME PE MOTIV CA ESTE NOAPTE. MAMA a mai avut 2 fete sanatoase dupa aceea dar si acum dupa 30 de ani isi aminteste de baietel
Nimic si nimeni nu va putea sa inlocuiasca copilul pierdut dar cu siguranta luca va reusi sa ti aline dorul .
BIANCA MULTA PUTERE SA TI DE A DUMNEZEU
monica a comentat...
In aceasta seara la emisiunea Nasu’ am auzit intamplator acesta poveste. imi pare rau de ceea ce s-a intamplat. Imi ofer cu mult drag serviciile de voluntar in aceasta campanie. Sunt de profesie psiholg (specialist cu drept de libera practica). As fi bucuroasa sa pot fi de ajutor!
Bianca a comentat...
Este cu adevarat dureros ca unei femei sa i se intample asa ceva…dar trebuie sa ne gandim si sa credem, in ciuda faptului ca viata ne supune unor incercari grele, ca , undeva in spatiu si timp, ceva bun si frumos ne asteapta…si exista pentru fiecare dintre noi…deci…orice greutate o induram va fi rasplatita cu ceva minunat….
marcu iuliana a comentat...
Buna seara Bianca, in anul 1999 am trecut print-o situatie ca a ta, nu stiu de ce a trebuit sa treaca atatia ani sa vina cineva sa povesteasca ce i s-a intamplat, eu daca povesteam cu lux de amanunte prin ce am trecut dupa aceea eram luata de nebuna si atunci m-am inchis in mine si a trebuit sa lupt cu mine 2 ani sa-mi revin, nu mai froiam sa traiesc, daca ieseam pe strada imi venea sa fur copii din bratele mamicilor, pana la urma am acceptat ca sunt nebuna desi eu stiam ca nu sunt.
Mi-am invins depresia facand scoala de soferi iar instructorul tipa la mine iar eu i-am spus ca am venit sa fac scoala sa-mi recapat atentia distributiva, sa-mi inving depresia. M-a lasat in pace si era convins ca nu am sa iau carnetul, dar desi nu stiam sa conduc acasa rezolvam toate intrebarile din carte de nu stiu cate ori pe zi pentru ca gandurile mele sa nu se duca la copil, desi el era in gandul meu permanent. Am luat carnetul dar nu am condus multi ani, este o alta poveste cu final tragic.
La preot am fost dar el mi-a spus ca ce…ma vede zdravana de ce nu muncesc cine imi da sa mananc…terminasem facultatea dar nu-mi dadeam licenta pentru ca eu nu mai aveam tinere de minte si le spuneam tuturor ca nu pot, ma izolasem definitiv, dadeam din perete in perete asta stiam sa spun. Eu am reusit sa botez copilul, sa-l inmormantez crestineste dar m-am despartit de tatal sau imediat dupa inmormantare. Sti ce-am castigat in schimb atunci toata dragostea copiilor din blocul in care locuiesc prin pomenile facute pentru copilul meu. Atunci am mers cu pachetele la un orfelinat si nu m-au primit cu nimic si am venit acasa plangand si am gasit copii jucandu-se in fata blocului. M-a ajutat nepotul meu f.mult cu care locuiesc si acum care ma ruga sa mergem in parc desi nu puteam sa vad copii mici ca ma apuca plansul si el imi spunea – MAMA MA AI PE MINE. Ascultandu-te pe tine in seara asta la NASUL si cu doua seri inainte mi-ai rascolit un fior din ce s-a intamplat atunci. Te inteleg perfect dar sa sti ca desi nu o sa uiti toata viata, timpul va rezolva totul. Eu sunt singura, nu am mai facut alti copii si incerc sa ma impac cu mine. Am 42 ani si uneori cred ca mai am timp sa repar ceva desi….. oricum te inteleg perfect, sunt alaturi de tine, trebuie sa comunici f.mult si vad ca o faci. Vreau sa fiu VOLUNTAR atat cat timpul imi permite. Astept sa vorbim, noapte buna si te imbratisez cu drag. Dl.Dr.Moldovan fostul meu director Dumnezeu sa-l odihneasca avea o vorba SANATATE CURATA, asa iti doresc si eu SANATATE CURATA
misa a comentat...
imi pare rau ca a trebuit sa treci prin o asa incercare. prin ceva asemanator am trecut si eu in anul 1990 cind dupa o sarcina reusita am pierdut un copil pe care mil doream .si acum tinjesc dupa acea clipa. nici acum nu spun avorton cu toate ca era o sarcina in luna a3 .imi este greu sa accept situatia de atunci dar am trecut peste agatinduma de fetita mea. dumnezeu iti da o forta nebanuita. iti doresc numai bine .
Camelia - Ploiesti a comentat...
A TREBUIT SA PLATESTI UN PRET ATAT DE SCUMP PENTRU A SCHIMBA SISTEMUL MEDICAL DIN ROMANIA SI MULTE ALTELE? ACEASTA DURERE NU TI-O POATE STERGE NIMENI SI NIMIC DIN SUFLET SI IMAGINE TOATA VIATA. ASTA O INTELEGEM NOI MAMELE, DAR SINGURUL LUCRU CARE VREAU SA TI-L SPUN ESTE ACESTA:
DACA MAI APARI LA TELEVIZOR CU ACEST SUBIECT CRED CA MA VOI INTERNA CU O DEPRESIE. NU MAI POT, AM PLANS ATATEA ZILE DE LUNI SEARA DE LA EUFORIA IN DIRECT, SI CAND TE-AM VAZUT SI PE B1 LA NASUL AM FOST UN OM TERMINAT. TE STIU DE O VIATA CUM S-AR ZICE, TE-AM VAZUT CU BURTICA LA TELEVIZOR, M-A ZGUDUIT CAZUL TAU, CREDE-MA CA M-A AFECTAT ATAT DE MULT INCAT PLANG MAI LA TOT PASUL. CUVINTELE NU POT FI GASITE USOR. NUMAI CEL DE SUS STIE DE CE S-A INTAMPLAT ASA, DAR DUMNEZEU NU NE POATE RASPUNDE PRIN CUVINTE NICIODATA, DOAR PRIN FAPTE. ACEASTA TRAGEDIE ESTE CEL MAI CUMPLIT LUCRU PE PAMANT(SA-TI VEZI COPILUL MORT), NU EXISTA ALTCEVA MAI DUREROS. SA-TI SPUN SA FII TARE TI-AS CERE PREA MULT, I-TI SPUN SA LUPTI. CE M-A DURUT PE MINE CEL MAI TARE A FOST FAPTUL CA NU POTI SA-I PUI O FLOARE LA MORMANT. AR FI MULTE DE SPUS, DAR CUM SUNT SI EU MAMA, AM UN BAIETEL DE 1 AN SI JUMATATE. AM NASCUT LA CANTACUZINO, CU DR. HADI, A FOST INVITAT DE CORINA LA O EMISIUNE DIN IANUARIE. SUPER DE TREABA, DAR RESTUL LASA UN GUST AMAR. NU AM DAT LA MEDIC BANI CAT AM DAT CELORLALTE ASISTENTE, MOASE SI INFIRMIERE. BA DIN CONTRA HADI MI-A DAT INAPOI BANI, A CREZUT CA-I DAU PREA MULT, ASA CEVA RAR INTALNESTI.EU I-TI DORESC MAI DEPARTE SANATATE, PUTERE, CREDINTA SI SA-TI DUCI LA BUN SFARSIT TOT CE TI-AI PROPUS. PENTRU MINE RAMAI O MAMA LUPTATOARE SI IIUBITOARE. TE PUP SI SANATATE LUI LUCA. AM SA MA ROG PENTRU EL ATUNCI CAND MA ROG PENTRU COPILUL MEU.CEVA FOARTE IMPORTANT SA-TI MAI SPUN: DUMNEZEU TE AUDE DE ORIUNDE TE-EI RUGA NU NUMAI IN BISERICA.
gabriela state a comentat...
Nici acum nu imi pot stapini lacrimile simt cum imi bate inima in piept, este cumplit ce ti sa intimplat nu stiu daca as putea trece prin ce ai trecut tu, eu am o fetita de 4 luni si in timpul sarcini ma intrebam si eu daca este in regula daca nu are nicio malformati imi puneam stetoscopul pe burtica sa-i aud inimioara si intram in panica cind nu o auzeam,mai ales ca in ultimile saptamini nu mi sa mai facut eco.in momentul in care am nascut-o am intrebat daca este intreaga. As dori sa ma ofer voluntar atit cit pot. Iti doresc multa sanatate, credinta in DUMNEZEU.
dany a comentat...
Aseara am urmarit emisiunea ,,Nasul” de laB1si……….imi pare sincer rau de trauma prin care trece Bianca si eu am trecut print-o astfel de experienta si sunt sigura ca fetitele noastre se joaca impreuna pe norii albi si pufosi… povestirea ta m-a rascolit…m-a durut…si ma va durea ori de cate ori o mamica e nevoita sa treaca prin asta………….siacum cand scriu plang si rememorez clipa in care mi-am revenit dupa o moarte clinica si mi s-a spus sec ,, ai nascut o fetita moarta” caci eu am nascut-o normal si sunt 10 ani …… iar cand trec pe langa asistenta care poarta responsabilitatea mortii fetitei imi vine si acum sa-i smulg inima aia rece din piept……dar o las in plata Domnului………….bianca iti trebuie mult curj sa infrunti prejudecatile…si rautatile lumii!
mi imi place sa ating gravidute pe burtica …..dar atunci nici o cunostinta nu m-a lasat sa ma apropiii parca eram ciumata
te inteleg si fii tare bianca!
!
Elena-Vaslui a comentat...
Este ceva de nedescris sa iti pierzi copilul. Eu nu am trecut prin asa ceva dar cunosc persoane care au suferi asemenea traume. Iti doresc multa sanatate si sa fii tare.
MIRELA din PLOIESTI a comentat...
Am trait si eu aceasta tragedie cu o singura deosebire:copilul meu avea 11 luni cand a murit.Se intampla in 1991.Atunci viata mea s-a oprit in loc.Credeam ca totul s-a sfarsit pentru mine si numai DUMNEZEU m-a vindecat pentru ca mai aveam un copil de crescut.Am fost multi ani la psihiatru si cu multa vointa am depasit momentul dar si dupa atatia ani nu am uitat aceea senzatie de gol in suflet pe care o ai.Aveam atunci 23 ani si eram pe cale de a innebuni de durere.Stiu cat este de greu si ce sentimente ai in acel moment.dar viata ne incearca in cele mai neasteptate situatii si numai cu credinta faci fata.Situatia din tara noastra este dezastruasa.Baietelul meu in ziua in care a murit avea “rosu in gat”asa mi-a spus medicul de circa in aceea zi si noaptea la ora 22 a murit in bratele noastre.Rezultatul autopsiei a fost:edem cerebral si astfel doctorita a iesit basma curata.In tara noastra nu poti fi fericit niciodata.Din aceasta cauza sotul meu “bantuie”prin lume dupa un serviciu mai bun si eu si fiul meu ne imbolnavim de dor.Am reluat vizitele la psihiatru ca nu mai suport aceasta despartire si mi-e teama de ce are sa se intample.DUMNEZEU SA NE AJUTE SI SA NE OCROTEASCA PE TOTI !
LILANE a comentat...
Sunt o mama indurerata care si-a pierdut unicul fiu la numai 25 de ani in imprejurari misterioase acum 5 ani. Numai cine a trecut prin asa ceva simte durerea nemarginita prin lipsa fiintei cele mai dragi sufletului mai ales al mamei.
Poate se va infinta cu aceasta ocazie un sit al parintilor ramasi singuri care au nevoie de putina compasiune
LIA a comentat...
BUNA BIANCA VREAU SA-TI TRANSMIT CA TREBUIE SA FI TARE CHEAR DACA ZICI CA AI TRECUT PESTE MOMENT IMI DAU CU SEAMA CA IN SUFLETUL TAU E INCA DURERE LA FEL AM PATIT SI EU PE 25 AUGUST 2007 AM PIERDUT PRIMUL MEU COPIL LA 4 LUNI JUMATE NICI ACUM NU STIU DECE AM AVUT PLACENTA PREVIA SI AM AVUT O SINGERARE MICA AM FOST LA MEDIC SI MA INTERNAT IN SPITAL M-I SA FISURAT MEMBRANA SI SA SCURS LICHIDUL DAR VREAU SA SPUN CA DE LA INTERNARE O SAPTAMINA NU MA PUS LA ECO SA VADA CUM DECURGE SITUATIA CHIT CA ERA O SARCINA CU PROBLEME .NICI NU POT SA SPUN PRIN CE AM TRECUT ATUNCI DAR CU PUTEREA LUI DUMNEZEU AM INCERCAT SA TREC DAR SI ACUM IMI ESTE GREU .SUNT DINOU INSARCINATA AM 2 LUNI DAR VREAU SA-TI SPUN CA IMI ESTE FRICA SA NU PATESC LA FEL ADORM CU ACEASTA SPAIMA MA TREZESC CU SPAIMA .TE PUP SI AI CREDINTA IN DUMNEZEU CA EL E ALATURI DE NOI SPER SA FIE BINE .LA REVEDERE
beatrice a comentat...
Scrie aici…
Nu mai avem ce face, sarcina e compromisa!
Acestea au fost cuvintele medicului de garda obosit si plictisit chiar suparat ca l-am deranjat.
Totul s-a intamplat in urma cu 6 ani si 4 luni….in ajun de Sf.Dumitru. Eram insarcinata in patru luni si eram fericita ca in sfarsit aveam sa dau nastere unui copil, un copil mult dorit care venea sa imi confirme ca sunt sanatoasa si pot avea copiii dupa ce o netrebnica de doctorita care in urma unei ecografii imi spusese ca la 30 de ani sunt batrana pentru a avea copiii iar ovarele mele sunt acoperita de formatiuni polichistice. Urma sa merg la Bucuresti la un institut (nu mai retin care) pentru a ma opera si a-mi extirpa uterul.
Dupa doua saptamani de la vizita la acest doctor care nu-si merita diploma am mers la un ginecolog care m-a consultat, mi-a facut o noua ecografie si mi-a spus ca totul e OK numai ca urma ca facem un set de analize eu si sotul.
Nu a mai fost necesar ca minunea s-a intamplat. Dupa cateva luni am ramas insarcinata fara a urma vreun tratament sau a suporta vreo interventie chirurgicala.
Ma simteam atat de bine, iar la doua luni in urma unor mici sangerari m-am internat in spital. Totul a fost perfect, iar dupa alte doua luni cand am urcat in autobuz am simtit cum un lichid cald imi uda hainele…. pierdeam sarcina. Este numai vina mea, nu am dat importanta sfaturilor medicului care ma ingrijea de a sta in pat, fara sa fac efort si fara sa stau in stres.
Dar daca ma simteam bine, cum puteam sa stau acasa fara sa merg la serviciu? Daca se darama institutia fara mine?
Este foarte adevarat ca nici situatia financiara nu prea imi permitea sa stau acasa. De curand sotul meu fusese disponibilizat si era in somaj, inca stateam cu chirie.
Erau probleme pe care ulterior le-am rezolvat, ne-am cumparat si casa iar acum regret ca nu am stiut sa fiu putin nesimtita.
Te rog sa ma crezi Bianca draga mea ca dupa emisiunea de la Nasul am avut un exces de furie si m-am razbunat pe sotul meu repronsandu-i ca nu a stiut sa aiba grija de mine si de copilul nostru. Prostii de femeie “sterila”.
Ma doare foarte tare cuvantul sterilitate dar il repet destul de des ca sa inteleg si sa ma resemnez. Eu am fost intotdeauna mai dura cu persoana mea si am stiut chiar sa ma ironizez cand am batut campii, asta ca sa pot trece usor peste toate aceste uraganuri ale vietii.
Au trecut atatia ani si totusi parca a fost ieri. Nu pot uita ziua aceea 24.10.2001, ora 16,00 cand am ajuns la cabinetul medicului de familie intai si m-a trimis de urgenta la spital pentru a-mi face serclaj??? cred ca m-am exprimat bine, nu pot uita privirea nesimtitei aleia de asistenta care mi-a introdus acul perfuziei in vena si dupa jumatate de ora cand am chemat-o pentru ca se umflase mana, a tipat la mine ca “am miscat mana si mi-am spart vena”. Nu pot uita calvarul noptii aceleia cand mi-au introdus nu stiu ce medicament in perfuzie sa ma ajute sa expulzez copilul si in toiul noptii am plecat cu “pomul perfuzabil” dupa mine la cabinetul asistentelor pentru a-mi scoate acul intrucat se termina-se perfuzia si nu a mai trecut nimeni pe la mine.
Nu pot uita echipa de medici a doua zi care m-au consultat si s-au mirat ca nu am avortat inca. Eram plansa, distrusa, nefericita. Nu puteam crede ca acel copil care se formase in mine era mort. Imi venea sa tip la toti care erau in jurul meu, dar eu ii imploram sa ma ajute, sa-mi salveze copilul iar ei imi spuneau ca este prea tarziu, copilul e mort.
La ora 11,00 unuia dintre medici i s-a facut mila cred de mine si nu stiu ce medicatie mi-a dat pentru ca pe la ora 13,00 au inceput contractiile.
Dar medicul a plecat iar eu am ramas pe mana unor infirmiere care imi spuneau sa ma apuc cu mana de marginea patului si sa ma “screm”. Eu nu stiam ce sa fac si urlam ca o vita de durere, eu nu nascusem niciodata nu stiam ce e aia sa ma “screm”.
Iti dai seama draga mea ce conditii infecte si inumane erau? Sa avortezi in salon cu inca sase femei de fata? Dupa ce eram epuizata psihic? Dar cred ca si acum sunt la fel pentru ca de atunci nici nu am mai calcat in spitalul judetean.
Cand a venit sotul meu eram ca un animal, slabita, suferinda…
La ora 16,00 (exact dupa 24 de ore de la ruperea membranelor)am simtit o durere cumplita si am mers in toaleta salonului pentru ca nu mai puteam sta in patul acela. Nu era nimeni cu mine din personalul medical ci numai sotul meu care ma tinea de mana si ma ruga cu putinele lui cunostinte medicale sa imping pentru ca i se vede capul copilului. Intrunul din scurtele momente cand ma linisteam a fugit dupa asistenta sa o cheme iar aceasta a spus ca pot sa avortez si singura. Dupa ce a iesit copilul, of imi este atat de greu sa-ti relatez toate acestea, a venit o infirmiera si mi-a spus sa imi iau copilul si sa merg in pat. Cum puteam oare cand ele nu au venit nici macar sa taie cordonul ombilical? Placenta bineinteles ca era inauntru, nu avea cum sa cada pentru ca era totusi o sarcina de patru luni. Dupa “binemeritatele” atentii in buzunarul infirmierei a binevoit sa vina si sa imi i-a copilul intr-o mana si sa ma ajute sa ma asez pe pat dupa care a taiat cordonul ombilical.
Revin si subliniez faptul ca toate acestea se intamplau cu celelalte paciente in salon.
A urmat o noua interventie din partea sotului meu cu “binemeritata” atentie si catre doctor sa vina sa ma chiureteze.
Dupa cca doua ore a reusit dl.doctor sa se dezlipeasca de televizorul la care se uita in cabinetul sau, sa vina sa ma duca in cabinet pentru chiuretaj.
Alta durere, alta trauma….
A doua zi am iesit din spital la cerere si de atunci urasc spitalele, medicii si tot personalul medical.
Imi pare rau ca am ajuns la aceasta concluzie dar nu pot suporta neomenia.
Daca ai bani esti tratat ca un imparat, dar daca nu…
Hai sa ne gandim si la oamenii care au venituri modeste, la acele femei care merg in spital sa de-a nastere unui inger si se chinuie ore in sir, sunt lasate ca niste biete animale si tratate la fel.
Nu stiu daca ai trecut prin asa ceva vreodata, sa fi bolnav si sa nu ai bani.. E cumplit, eu am uitat sa iti spun ca sotul meu se imprumuta-se de acei bani pe care ii impartea in stanga si in dreapta. Si pentru ce? Poate doar pentru mine, pentru a ma salva, acasa tot noi doi ne-am intors.
Am trecut si eu prin acea depresie dupa cele intamplate, nu suportam femeile gravide, copiii dar mi-am revenit destul de repede. Toata criza a durat numai trei saptamani.
Dupa atatia ani eu nu am mai ramas insarcinata desi am facut foarte multe tratamente pe la diferiti medici. Analizele sunt bune si totusi…
Acum m-am resemnat, stii ce am facut?
Am inceput sa fac dosarul de adoptie. Sunt atat de fericita de cand m-au incurajat cei de la protectia copilului si mi-au inmanat lista cu cele necesare intocmirii dosarului! Desi am de asteptat destul poate chiar si un an sunt increzatoare! O sarcina nu dureaza 9 luni?
De abia astept sa termin actele si sa le depun nu mai am foarte mult, le fac treptat pentru ca timpul nu imi permite sa fac totul in doua trei zile.
Dar nu am inceput decat de o saptamana.
Asa ca draga Bianca fruntea sus si mult curaj pentru ca ceea ce ai inceput este binevenit si trebuie sa de-a roade. Totusi este destul de greu sa educi acum niste oameni care au uitat sa fie oameni. Te rog sa nu renunti si sa mergi mai departe cum ti-ai propus. Tot ce ti-am povestit a fost numai ca sa trag un semnal de alarma (unul din miile trase de altii) la ce se intampla in spitale romanesti si cum sunt tratati bolnavii.
Am omis sa iti spun ca in tineretea mea am absolvit o scoala postliceala sanitara de trei ani dar nu am profesat nici macar o zi. Stii de ce? Pentru ca mi-am dat seama ca as fi uitat sa fiu OM, nu puteam face fata acestei schimbari si nu pot uita cei sapte ani primiti de la parintii mei.
Pentru nenorocirea ta nu-ti pot spune cat de rau imi pare, mai ales ca te-am vazut la TV la o emisiune cand erai insarcinata in sase luni parca, si m-am bucurat nespus pentru tine mai ales ca erai idolul meu in tinerete (sunt mai mica decat tine cu doi ani).
Iti doresc sa treci cu bine peste aceasta trauma si sa te gandesti ca sunt mii de femei in aceasta situatie, mai ales ca tu ai un puisor acasa care sa-ti aline sufletul, dar cele care se intorc acasa si se uita la pereti!!!!
Ai multa grija de tine si de Luca pentru ca esti binecuvantata de Dumnezeu.
Te sarut si iti doresc sa ai multa putere si nu te lasa ….
BETY din CONSTANTA
cremene emanuela mihaela a comentat...
Si eu sunt asistent medical!si nu vreau sa profesez!Nu asa cum se practica medicina in sistemul sanitar infect din Romania!Am trecut printr-o experienta similara acum 10 ani!Acum am o fetita de 6 ani!Dar nu va pot spune cat de greu mi-a fost sa incerc iar!In fiecare zi aflu cat de umiliti sunt bolnavii si cat de inuman sunt tratate femeile in sectiile de obstetrica_ginecologie!Dar e si vina noastra!Noi permitem asta!De la micile atentii pana la umilintele indurate,umilinte ce vin incepand cu portarul si infirmierele si incheind cu medicii!Dar traim in romania si asa cum in scoli predau profesori fara pedagogie tot asa suntem tratati in spitale in functie de toanele personalului si pretul spagii obligatorii!Stiti care e culmea?Medicul care ar fi trebuit sa ma asiste la prima nastere(am nascut cu o moasa intr-un pat ordinar in sala de travaliu)mi-a luat mica atentie cand m-am internat si a plecat acasa!Am nascut copilul mort dupa 4 zile de la internare,timp in care am fost uitata intr-un salon!Am invatat sa traiesc cu durerea!Dar nu imi da pace sentimentul de vina: de ce am permis sa fiu tratata asa?mai bine spus netratata!
Luciana a comentat...
Buna Bianca,
Am vazut toate emisiunile la care ai fost si in care ai povestit despre drama cumplita prin care ai trecut.Sunt in 36 de saptamani si sunt ingrozita.Ma tem pentru mine,pentru copilul din mine,pentru fetita pe care o am in varsta de 7 ani.MI-E FRICA.Cred ca as innebuni daca s-ar intampla asa ceva.Sunt alaturi de toate femeile care au trecut prin asa ceva,si sper din tot sufletul ca medicii din tara asta sa constientizeze ca suntem oameni si nu animale.Si de un animal iti este mila atunci cand moare ,ce sa mai vorbim de un copil care il ai in tine si pe care de-abea astepti sa-l vezi.
As vrea sa putem face mai mult (noi femeile),dar din pacate unele dintre noi nu au curajul.Mi-am pus sperantele in doctorul cu care voi naste,ca sa aflu cu stupoare astazi cand am fost la cabinet ca pleaca in concediu 10 zile chiar in perioada in care eu trebuie sa nasc.Ce sa fac?De la 30 de saptamani nu mai am voie sa merg la servici,deoarece s-a deschis colul si fetita s-a intors cu capul in jos,pregatita pentru a veni pe lume.Singura mea dorinta este ca ea sa se nasca sanatoasa.Iti dai seama ca mi-e frica de cum o sa se poarte asistentele,doctorul care va fi de garda,doctorul pediatru din maternitate.Sunt multe nereguli in sistemul nostru medical,desi muncesc de la 18 ani si mi-am platit toate darile catre statul asta in care traim.Am vazut si aseara la TVR 1 pozitia Bisercii.Nu vreau sa-i condamn,dar mi-i se pare strigator la cer,indiscutabil,alarmant.infricosator faptul ca nu se poate spune decat o rugaciune pentru un copil care nu a avut sansa sa se nasca.Un singur lucru daca s-ar putea face.Oare te lasa sa-l inmormantezi?Macar sa te duci cu o floare la el,sa vina preotul sa-i faca o slujba,sa-l considere fiinta umana.Eu nu am posibilitate sa ma duc sa nasc intr-o clinica particulara dintr-o alta tara si-mi pare rau,dar vreau ca acest copil pe care il astept de 2 ani sa vina sanatos pe lume.Trebuie,nu am incotro,sa-mi pun sperantele in doctorii de aici si sa sper ca nu-si vor bate joc,desi am fost internata in maternitate la 30 saptamani si nu pot sa-ti descriu atmosfera din maternitate.Te deprima,cum intri pe poarta ei ,ai impresia ca cerul se coboara si tu intri intr-un hau din care nu stii daca mai iesi si cum iesi.Este exact atmosfera din maternitatile pe care o vedem in filmele de acum 20 de ani..Este crunt dar adevarat.
Iti doresc din tot sufletul sa treci peste aceasta drama,pentru ca acum oricum nu esti vindecata oricat ai vrea sa crezi acest lucru.Se vede si nu poti face nimic.Gandeste-te la baietel si de dragul Emei fii alaturi de el.Are nevoie de tine indiferent de varsta pe care o are.De cate ori te vad la TV ma bufneste plansul,nu pot sa nu ma gandesc ca, ca si tine sunt poate mii de femei si poate sa fie si randul meu.
Eu sper sa nasc cu bine si sa fie totul in regula.
Cu bine si fa tot posibilul ca initiativa ta sa se puna si in aplicare asa cum doresc ca si initiativa Laviniei Sandru sa aiba finalitate.
Toate cele bune.
Mihaela Rotaru a comentat...
Buna ziua!
V-am vazut la tv, condoleante! Nu am avut curajul si nici puterea sa va scriu, drept dovada cat timp a trecut de atunci. Ieri, 24.03.03 veneam acasa cu maxi taxi si am vazut o mamica cu gemeni cu carutul la plimbare(am bufnit in plans cu sughituri si nu ma puteam contrla) si tot ieri am simtit parfumul unui sapun pe care l-am folosit tot timpul in spial, am avut o zi grea , toate amintirile m-au napadit, iar astazi mi-am facut curaj sa va spun povestea mea.
Ma numesc Mihaela, am 25 ani, si anul trecut am nascut gemeni, baietei. Acest lucru s-a intamplat in luna august la Sptalul Judetean Galati. Am asteptat sa nasc cu mare nerabdare, desi eu credeam ca in situatia data trebuia sa mi se faca cezariana,; in sfarsit am nascut, copii aveau doar 7 luni de gestatie, fiind doi mi-am facut griji in privinta greutatii lor. Mentionez faptul ca pe toata perioada sarcinii am stat acasa si am fost la toate controalele periodice, dar in ciuda acestui lucru mi s-a intamplat o tragedie. Dupa ce am nascut, nu mi-am vazut copii, pentru ca nu mi i-au aratat, am stat in sala de nasteri cam 5 ore, dupa care i-am vazut la incubator doar in trecere. Desi erau foarte micuti 1800g, respectiv 1600g, cel mic cu probleme respiratorii, mi i-au trimis in salon cu tratament ambulatoriu a doua zi. Drept sa spun m-am speriat pentru ca aveam impresia ca totusi nu sunt in stare sau initiata sa am grija de amandoi,singura. Cu toate astea asa au trecut cateva zile relativ linistite. Din a patra zi venise o asistenta care m-a sfatuit sa nu-l mai tin pe cel mic conectat la oxigen, cica pe termen lung ii afecteaza creierul, pentru ca el putea dupa parerea ei sa respire, adica dupa cuvintele ei copilul era colorat. Asa am facut ca sa-i fie bine copilului. In a cincea zi tot asistenta sfatuitoare si atotstiutoare i-a dat de mancare baiatului, desi in fisa lui era trecut repaus alimentar, dar spusese ca baiatul poate manca lapte de mama.Cosmarul a inceput in a sasea zi de dimineata cand la masa de dimineata am descoperit ca baiatul avea in stomac reziduuri cu firisoare de sange, lapte branzit si multe altele. A fost lasat doar cu perfuzia si oxigenul. Dupa-amiaza i s-a spart o vena celui mic (era cu perfuzie). Am chemat o asistenta sa vada ce se-ntampla cu aparatul, pentru ca tiuia, a verificat situatia dar n-a verificat copilul, doar aparatul pe care-l restartase. Aparatul incepuse sa tiuie din nou, anunta ca nu mai intra in vena copilului lichid, am chemat-o din nou, dar n-a stiut ce sa faca si a venit o alta asistenta sa o ajute, l-au decuplat de la aparat si l-au lasat conectat doar la oxigen. Dupa trei ore au venit sa-l vada pe baiat si sa-i caute alta vena. L-au luat pe Cristian si l-au dus in camera alaturata unde nu aveau oxigen sa-i caute vena………………..asteptam ca copilul sa planga de durere sau sa aud ceva, nu se auzea nimic, dupa 3 minute l-au resuscitat si una dintre asistente a plecat dupa ajutor, a venit medicul dupa un sfert de ora si i-a facut o injectie , cred ca adrenalina au folosit si l-au dus apoi la terapie intensiva. Intre timp am facut o criza de nervi si nu mai stiu ce s-a intamplat pana dimineata. De la ora 6 pana la 15 am stat in reanimare cu el, i s-au facut de toate dar degeaba , el facuse o hemoragie digestiva, pt ca a fost alimentat cand nu trebuia, dupa care a facut un stop cardiac ,iar la reanimare era deja f grav , era verde la fata, invinetit de la resuscitarea manuala. Cu toate ca era grav n-am renuntat, imi spuneau ca ar fi bine sa se opreasca pt ca daca va trai va fi handicapat, am sperat sa fie bine, sa nu-l pierd
………. in tot acest timp fratiorul lui, Alexandru se foia de pe o parte pe alta de se mira toata lumea.
Mi se spunea ca ii prelungesc moartea, durerea, ca e donator de organe, ca nu mai are viata in el…………….dar, exista un foarte mare dar, desi nu mai putea sa respire singur, pulsul nu se oprea, era mai scazut dar nu se oprea, iar cand il mangaiam pe picioruse misca manutele……..ce sa zic ……apoi totul s-a oprit …….cica toate au o limita de etica profesionala……..si a murit………iar afara s-a intunecat cerul, eu ma rugam pt el si a inceput o ploaie rapida care a durat un sfert de ora cu tunete si fulgere, dupa caare totul s-a linistit si n-am mai fost eu cea de dinainte. Totul e adevarat!
Astazi ma trezesc privindu-l pe Alexandru, care are aproape 7 luni, cu cateva probleme( piciorusele un pic strambe) care sunt in curs de rezolvare si mergand la biserica in fiecare sambata ca sa-i port capetele!
Am vrut sa fac contestatie la Colegiul Medicilor, la vremea respectiva, dar am hotarat cu sotul sa -mi revin si sa -mi cocentrez toata atentia asupra lui Alexandru. Asa am facut si astazi e ca un copil normal adus la termen 8200 g, perfect sanatos, activ , spunand MAUA in loc de MAMA. Am reusit cat de cat sa-mi revin datorita sotului meu care m-a sustinut tot timpul si a avut grija de mine ca un inger protector.
Totusi, imi este f greu, ma gandesc uneori sa stau de vorba cu un psiholog; astazi m-am descarcat povestindu-va voua.
Dragomir Violeta a comentat...
Un copil pierdut, e un copil pierdut indiferent in ce luna de sarcina te aflii.Si eu am pierdut un ingeras…a fost cumplit! Am facut 2 teste de sarcina unul a fost negativ, celalalt pozitiv. Mi-am facut analizele din care reiesea faptul ca sunt insarcinata, dar mai erau cateva probleme de sanatate. Cred ca marea mea greseala a fost aceea ca nu am mers atunci la ginecolog. Pe 26.10.2006 am avut dureri cumplite de spate, burta…Am mers cu sotul meu la doctora si am aflat ca nu-i mai bate inimioara de sambata…si ca trebuie urgent facut un chiuretaj. Pe 27 am ajuns la spital si a inceput calvarul vietii mele. De parca durerea din suflet, durerea fizica nu au fost suficiente mai am avut parte si de un tratament specific romanesc. Am simtit tot, am mers singura de la sala de chiuretaj cu ajutorul peretilor…La 8 saptamani l-am pierdut, dar credeti ca durerea nu-i la fel de mare? Sa te gandesti cat mai aveai pana venea pe lume, sa te gandesti la primul tipat, primul gangurit, prima data cand merge taras, primul pas, primul cuvant, prima aniversare, prima……prima. Am intrat in stare de soc, imi doream sa fi murit eu si sa traiasca el si inca imi doresc…Nu m-a linistit nici macar faptul ca “asa a fost sa fie”, ca nici nu se putea.Merg la biserica sa-i apind lumanari, am dat si lucrusoare unor copii cu putine posibilitati…si m-am linistit sufleteste in limitele normalului. Dar cand am fost la biserica plangand in hohote si spunand preotului necazul meu acesta m-a privit cu neincredere zicandu-mi in fata ca nu ma crede ca l-am omorit cu buna stiinta. Unde sa mai merg??? Daca acest preot nu mi-a oferit un sprijin, nu mi-a dat un sfat invinovatindu-ma pe mine ca nu sunt casatorita si ca D-zeu vede si ca si sotia lui are rh negativ si e la a doua sarcina si ca totul e bine…Sunt satula de oamenii ce traiesc aici care se bucura de necazul nostru, al tuturor. Durerea prin care trec e greu de descris, dar simt ca o parte din mine nu mai este. Ii multumesc lui D-zeu ca imi trimite ingerasul in vis si acesta mi se arata bucuros, suparat…O data am visat o fetita(fetita mea) ce era la mine in brate, strans lipita de mine, tinanadu-ma de gat.Era imbracata cu o rochita kaki, cu parul cret…Chiar i-am simtit imbratisarea si nu sunt nebuna cum ma cred altii. Dumnezeu sa aiba grija de ingerasii nostrii, sa-i protejeze si sa nu uite ca noi mamele iio iubim mai mult decat orice pe lume.