A trecut atata vreme (8 ani), de cand m-am confruntat cu problema asta incat m-am obisnuit si chiar ma amuz cand intalnesc (a cata oara) astfel de reactii. De ce umbli cu copii dupa tine? Asa am auzit intrebarea asta si am vazut atatia stramband din nas si dandu-si coate incat a devenit obisnuinta. Proaspata mamica imi amintesc cum eram cu Mara bebe pe la inspectoratul scolar, dupa numire. Nu mai vorbesc de cei care-si inchipuie ca gravidele ar trebui inchise undeva, sa nu deranjeze pe cineva. Fac o paranteza pentru ca mi-am amintit cum mi-am dat eu definitivatul in invatamant, cu burtica, si aveam colegi care credeau ca fac asta ca sa impresionez comisia cu sarcina mea, desi examenul era scris .

Revin la partea cu copiii. Am stat acasa in concediu de crestere copil cu amandoi, pentru ca, evident, nu aveam cu cine sa-i las. Desi Dan rezolva multe din problemele de zi cu zi avea si el un job, deci nu ne era prea usor. Dupa cum nu era deloc lesne sa mearga fresh la munca dupa nopti intregi albe, ba colici, ba dintisori (parintii stiu de ce). Revoltator pentru multa lume mergeam si la cumparaturi cu bebelusii: eu singura n-aveam cum sa ma descurc cu sacosele, el singur nu ar fi stiut intotdeauna ce sa ia, plus ca haine nici acum nu cumpar fara sa fie copiii de fata, pentru ca nu se potrivesc marimile ( nu mai vorbim de incaltaminte). Intr-un cuvant, am fost insuportabili . Si am ramas, probabil, la fel.

E drept ca invitatiile la care nu puteam merge cu copiii le-am refuzat din start. Pur si simplu nu aveam de ales, chiar daca nu toata lumea poate intelege asta. Nici noi n-am mai invitat lume, ca inainte. Pur si simplu nu faceam fata. Multi s-au suparat, la inceput.Evident ca nu mai ieseam cu prietenii, la bere.  Unii ne-au inteles, pana la urma, altii nu. Asta-i viata. Din fericire pentru noi asta nu a fost o corvoada, nu ne-a facut frustrati si am reusit sa nu transferam nemultumirea asupra copiilor. Inutil sa va spun ca la al doilea copil, departe de a deveni experta am fost insa mult mai dezinvolta, nu degeaba la 6 luni si jumatate Andrei a ajuns la mare, pe cand Mara abia la 1 an si jumatate.

Cand aud de parinte ideal ma bufneste rasul. Exista asa ceva? Exista notiunea de “ideal” in realitate, in orice domeniu? Ideal inseamna tocmai ceva ce nu poate fi atins, chiar daca tindem cu totii spre el.

Pentru ca am mers in vacante de mici cu ei chiar nu-mi pun problema sa mergem fara ei. Oricum, in astfel de vacante as fi stat numai la telefon si foarte ingrijorata, deci numai vacanta n-ar fi putut sa fie. Inteleg ca unii se revolta ca spun asta dar chiar nu vad de ce as merge in vacanta fara ei. Nu cred ca problema e la mine. Am vazut destui care recomanda perioade fara copii, pentru imbunatatirea relatiei de cuplu sau mai stiu eu ce, dar in ce ma priveste nu e cazul. Facem lucruri impreuna, atat in 2 cat si in 4 si chiar a devenit ceva firesc. Am copii pe care i-am vrut, atunci cand i-am vrut, cu cine i-am vrut si nu inteleg de ce asta revolta multa lume. Cresterea copiilor e un drum tare lung, cu suisuri si coborasuri, vreau sa tin pasul, atat cu ei cat si cu vremurile , chiar daca deranjez multa lume cu dulcegariile mele. Nu e deloc usor dar fac ce mi-am dorit. Si, dupa cum se stie, nu sunt un parinte singur, deci greutatile sunt impartite pe din doua. Mi se pare normal sa ne sustinem si sa ne completam si nu inteleg de ce ar trebui sa ma justific sau sa-mi cer scuze.

Sigur ca atitudinea mea e influentata si de profesie. Normal ca ma intereseaza educatia si nu, nu vreau sa ajunga genii, vreau doar sa-i ajut sa se descopere si sa fie asa cum simt ei. Numai avand experiente bogate vor putea face asta in cunostinta de cauza si nu vad de ce nu i-as ajuta. Atat cat pot, cat stiu, cat ma pricep sau cat pot sa invat despre asta.

Si da, cunosc destui tatici care fac si clatite!

Cand auzi parinti vorbind de copiii lor uneori te umfla rasul. Sigur, ai mei sunt cei mai frumosi, cei mai destepti, cei mai cei. Cand experienta e a ta nu poti sa negi emotiile care te coplesesc uneori. Cum sa nu te cuprinda emotiile cand pustoaica ta, pe care mai ieri o adusesesi de la maternitate implineste 8 ani? E derizoriu sa te intrebi cand a trecut timpul asta dar intrebarea e reala si uneori chiar doare.

Am crescut. Da, am crescut pentru ca simt ca am crescut alaturi de ei. Pana nu demult nu admiteam sa ma gandesc sa o las in tabara, sa aiba telefon sau altele asemenea. Iata ca anul asta mi-am luat inima in dinti sa o las totusi sa cresca in ritmul ei. Eu, care am fost in tabara de la 6 ani si care am fost foarte fericita in toate taberele in care am fost ma panicam cand ma gandeam la ce pericole ar putea-o pandi la tot pasul in tabara. Nu se poate trai cu gandul numai la pericole. Desi cunosteam foarte bine importanta taberei in dezvoltarea copilului nu eram inca pregatita sa accept.

Ma straduiesc din rasputeri sa nu-i sufoc, sa nu fiu prea protectoare, sa ii las sa aiba propriile experiente chiar daca nu-mi e intotdeauna usor. Ma amuz cand intalnesc parinti care-mi vorbesc de ingerasii lor, cei mai cuminti si mai destepti copii, de pe planeta, cand eu stiu destule nazbatii ale lor care sunt in totala contradictie cu imaginea pe care o au parintii lor despre ei. De asemeni ma intristez de fiecare data cand aud mame/tati/bunici apostrofandu-si odrasla: ” blegule, de nimic nu esti in stare”. Si aud asta atat de des.. E atat de greu de inteles ca toate actiunile noastra isi lasa adanc amprenta pe cel caruia nu-i vrem decat binele..

Cunoasteti sablonul acela – simti ca nu traiesti degeaba daca ai adus pe lume un copil, ai sadit un pom, ai construit o casa. Si totusi un copil da sens drumului tau, oricat de greu ti-ar fi sa recunosti asta. Misiunea asta probabil nu se incheie toata viata, si dupa ce copilul tau isi va gasi drumul lui tot iti va parea treaba ta. Stiu, totdeauna ne deranjeaza ca parintii sunt prea bagaciosi, greu de gasit un echilibru. Dar poate, daca ne straduim un pic, reusim 🙂

La voi cum e?

Se apropie luna cadourilor si ne uitam mai atent spre raioanele de jucarii. Bine, noi parintii suntem mai tot timpul cu un ochi spre activitatile copiilor si , implicit, asupra jucariilor . Asa ca un concurs e binevenit 🙂

De noi depinde in cea mai mare parte in ce directie il orientam pe copil. Daca jucariile lui vor fi numai cu sabii, tunuri si alte arme de lupta sa nu ne miram ca vrea doar sa se lupte si nu-l intereseaza altceva. Sa nu ne miram daca nu vrea sa citeasca, atunci cand e maricel, daca el nu cunoaste sensul cuvintelor.

E unanim recunoascut ca jucariile si-au pierdut de mult atributele cu care eram obisnuiti, copilul invata si se formeaza prin joc, jucaria avand mai mult rol de educare decat simpla joaca, asa cum credeam chiar si eu candva. Formele si texturile se invata foarte usor cu ajutorul cuburilor si altor jucarii de acest gen, socotelile sunt mult mai simple la jocul de carti, jocurile de strategie deja sunt recunoscute in dezvoltarea gandirii, etc.
Read the rest of this entry »

Stiti deja ca ma invart prin parcuri destul de des:) Ce-mi aud urechile insa, greu de povestit de multe ori. Mi-e foarte greu sa inteleg uneori “lumea adultilor”care se invarte in jurul copiilor. Trecem fara comentarii peste fumul gros de tigara sau cojile de seminte cu care adultii, in grija lor parinteasca, isi inconjoara copiii aflati la locul de joaca. Poate fumul e tigara alunga tantarii, cine poate stii exact?

Sa revenim la perle culese din parc. Un tata suparat il scotea pe fiu din parc, spunand: “Nu te mai aduc in parcul asta, aici sunt numai copii tampiti.”

Dar alta e capodopera, o imagine pe care cu greu pot sa o uit: un tata tinerel, plin de muschi, striga si ameninta un pusti cam de 7 ani: “Daca te mai apropii de fi-mea iti sparg fata ma’ , ai inteles? Te sparg, dobitocule. De ce o impingi?”

Ce-i invatam noi pe copiii astia in situatii de genul asta?

Pentru ca am citit parerea multor comentatori nu pot sa nu dezvolt acest subiect de maxim interes pentru mine. In primul rand se pune problema daca e bine sa duci copiii la afterscool. Prea multa scoala, spun multi, lipsa familiei si implicit suferinta copiilor. Sa iau cazul nostru, pentru ca nu vorbesc din auzite, chiar Mara merge la afterscool in clasa intai fiind. Mara merge la aceasta gradinita care are si afterscool de 2 ani, acesta fiind al treilea. Inca din anii trecuti se uita cu jind la cei mari, scolarii de la after, si nu-si dorea atat de mult sa merga la scoala cat la after dupa.Ce face la after si de ce ii trebuie? Ea termina cursurile la scoala la ora 10.50. Vine masina si ii ia, sunt 7 din clasa care merg impreuna cu d-nul sofer si cu Miss la afterscool. Acolo se schimba de uniforma, se spala, merg la masa, se joaca pana la ora 14.00. Atunci vine d-na invatatoare care ii supravegheaza la teme. Teme pe care le fac fiecare in ritmul sau, cu pauze , gustare si ce mai e nevoie, in general pana in jurul orei 16-16.30. Atunci vine acasa, fie o luam noi fie o aduce dl sofer cu microbuzul de la gradi, in functie de programul nostru. De saptamana viitoare va mai sta de 2 ori pe saptamana inca o ora, una pentru optionalul de dans si una pentru optionalul de germana, amandoua dorite de ea.
Read the rest of this entry »

Redau, din memorie, o intamplare din Fii un bun parinte! Marshall Rosenberg:

Un baiat de 12 ani merge pentru prima oara la o scoala de stat. Tatal, autorul cartii, il intreaba cum a fost in prima zi. Copilul povesteste: cum am intrat in clasa m-a intampinat un profesor care a exclamat: vai, ce fetita avem aici! (baiatul avea parul pana la umeri). Si, cum ai reactionat? il intreaba tatal sau. Pai, m-am gandit asa cum m-ai invatat tu.Cand oamenii imi vorbesc asa incerc sa inteleg ce simt si ce au nevoie fara sa-i judec.Sa aud doar sentimentele si nevoile. M-am gandit cat de frustrat trebuie sa fie si m-am uitat mai bine la el. Era chel. Chiar mi-a parut rau de el..

Traim vremuri urate. Cred ca sunt putini cei care se simt confortabil cu ce se intampla in tara si in lume in zilele noastre: tribunalele judeca la teve, comunistii castiga alegerile, cutremure in Italia, revolte de strada prin tarile civilizate, sa nu mai vorbim de criza mondiala care te gaseste si-n gaura de sarpe. Daca as sta sa-mi plang de mila despre cum ma afecteaza toate astea mi-as scoate singura peri albi. Asa ca mai bine sa luam partea buna a lucrurilor. Pentru ca intotdeauna exista si o parte buna, tine de noi daca vrem sa o vedem sau nu.
Read the rest of this entry »

Orice om s-a lovit de-a lungul vietii de prejudecati legate de fete si baieti. Baietii nu plang e cea mai comuna. Fetele nu mesteresc, baietii nu cos, barbatu aduce bani in casa (in orice caz mai multi decat nevasta), femeia e cu copii si casa, si lista ar putea continua la nesfarsit. Si femeile si barbatii au foarte mult de suferit din cauza acestor prejudecati. Cate femei nu au fost trimise la cratita niciodata in viata? Cati barbati nu si-au comparat iubita cu imaginea creata de mama lor despre femeia potrivita lui? Cati barbati nu au renuntat la o relatie pentru ca iubita lor castiga mai mult sau nu erau capabili sa-si exprime sentimentele? Cate femei nu erau si sunt in continuare incurajate sa-si pastreze casnicii, toxice sa le zic, doar pentru ca barbatul are voie sa mai greseasca iar femeia ii e datoare sa-l asculte?
Read the rest of this entry »

Studiile nu arata ca am avea copii foarte sanatosi. Cum ii ajutam noi? Le mai scoatem din orele de sport 🙁
Read the rest of this entry »

Urmaresc de ceva vreme aproape in fiecare zi emisiunea Adrianei Titieni de la itsybitsy.ro Parinti ascultatori. Grea si frumoasa meseria de parinte. Invat in fiecare zi mai multe despre mine si copiii mei de la emisiunea asta, din cartile pe teme de psihologia copiilor ( ieri am terminat Relatia pshihologica cu copilul tau – Mihaela Minulescu, o carte care mi-a dat multe teme de gandire si mi-a lamurit multe dintre angoasele mele de mama).
Read the rest of this entry »