Am avut candva o prietena care avea o fetita. I-o cresteau parintii, ea, ca mama, nu se putea implica nici financiar in educatia fiicei ei. Deh, vremuri grele. Imi povestea ca nu simte nici o satisfacatie ca mama, ca e ceva care nu e pentru ea. Sustinea insa ca ar face cu draga inima un copil, daca el si-ar dori si ar fi mandru sa aiba un copil cu ea..
Zilele astea tot vad la televizor cazul cu mama care cere anularea adoptiei. Ma ingrozeste gravitatea cazului, un copil autist si cu handicap, din cate inteleg ca e in cazul de fata, nu poate fi un caz usor pentru nimeni. Dar poti trimite inapoi un copil ca o marfa care nu corespunde detaliilor din contract? Am auzit voci care sustin ca ar fi fost alta situatie daca era copilul natural, nu adoptat. Cu ce ar fi fost alt fel?
Din ce apare in presa se spune ca fetita a fost crescuta de bunica, si, la un moment dat, bunica a murit. Adopti un copil sa-l trimiti la bunici? N-ar adopta mai bine direct bunicii, daca le trebui?
Cred ca e ingrozitor de greu sa cresti un copil cu probleme. Dar nici un copil normal nu e floare la ureche. Cand te hotarasti sa devii parinte iti asumi o infinitate de riscuri. Sigur, parintele care adopta trebuia sa fie corect informat dar daca nu a primit nici o informare nu trebuia sa caute sa se informeze. Si daca a fost informat gresit, inteleg ca a aflat la scurt timp de la adoptie de problema. De ce a asteptat 10 ani? Ce vina are copilul ala? Ce poate simti un copil, fie el si cu handicap, ca a fost refuzat ca nu mai corespunde?
Sunt convinsa de gravitatea si complexitatea cresterii unui copil cu probleme. Dar nu ar trebui sa adopti un copil cu posibilitati de returnare. E inuman..

taguri,

Leave a Reply









Please note: Comment moderation is enabled and may delay your comment. There is no need to resubmit your comment.